miercuri, 30 mai 2018



Povestea celor cinci românce judecate la Sibiu, în 1895, de unguri, pentru că au purtat cocarde tricolore


În 27 mai 1894 un grup de patrioţi români condamnaţi în procesul Memorandumului se întorceau în oraşul natal, Sibiu. Locuitorii au organizat întâmpinarea eroilor la gară, iar un grup de domnişoare a purtat cocarde tricolore. A fost un gest care avea să le aducă, însă, în faţa tribunalui
Cele cinci femei au fost acuzate că la momentul plecării acuzaţilor în procesul Memorandului şi a întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore şi au făcut demonstraţii politice. Numele domnişoarelor era dezvăluit într-un articol din «Universul literar» din 13/25 februarie 1895, ziar ce apărea la Bucureşti: Eugenia şi Leontina Simonescu, Elena Cunţan, Alexandrina Cunţan, Letiţia Roşea. Pentru îndrăzneala lor, acestea au fost aduse în faţa instanţei de judecată de către administraţia maghiară.
„Sala judecătoriei era înţesată de public român. Acuzatele erau asistate de d. dr. A. Frâncu, avocat. Procesul a fost condus de d. Graiss, sub-jude. După ce a tălmăcit pe româneşte actele din dosarul procesului, d-sa citeşte §.86 din procedura de drept, care cuprinde dispoziţiunile ce judele poate lua în decursul desbaterii procesului, adică pedeapsa ce dânsul poate da la caz dacă vreunul dintre cei prezenţi în sală nu s’ar purta conform regulamentului. Procesul verbal se face în limba ungurească”, se afirmă în articolul publicat în «Universul literar».
Desfăşurarea procesului este relatată cu amănunte de către publicaţia românească: „Judele de instrucţie ascultă întâi pe d-ra Eugenia Simionescu. După luarea stărei civile a acuzatei, judele întreabă:
– Recunoşti că la 27 Mai, când s’au întors de la Cluj osândiţii în procesul Memorandului, ai purtat cocardă tricoloră română, cu inscripţia ‘Totul pentru naţiune?’ Şi de ce ai pus acea cocardă ?
– Da, am purtat tricolorul român, pentru că fiecare naţiune are drept să poarte tricolorul său. Noi îl purtăm în semn de iubire pentru naţiune şi veneraţie pentru martirii cauzei române.
La intervenirea d-lui Dr. A. Frâncu, judele mai întreabă:
– Aţi mai purtat cocardă şi altă-dată, ori numai atunci când aţi întâmpinat la gară pe osândiţi.
– De la conferinţa din 1893 am purtat într’una şi vom purta şi de aici încolo.
– Prin purtarea cocardei tricolore ai vrut să demonstrezi în contra statului?
– Nu! Purtând tricolorul român, am vrut să manifestăm pe faţă sentimentele noastre naţionale.
– Ştiut-ai că e oprit să porţi astfel de tricolor?
– N’am ştiut că e oprit. Chiar dacă aş fi ştiut însă, tot aş fi purtat. Nu recunosc nimănuï dreptul de a mă opri în manifestarea sentimentelor mele naţionale.
– Te-au provocat jandarmii să dai jos cocarda?
– Da. N’am luat-o însă, ci am purtat-o la piept, pentru că nici unui jandarm nu’i recunosc dreptul să mă oprească a purta tricolorul românesc.
– Ştiut-ai d-ta că tricolorul românesc coprinde tendinţe contra statului?
– Nu. Noi socotim tricolorul roman ca ceva sfânt şi’l purtăm la toate sărbătorile naţionale. Aşa şi cu reîntoarcerea de la Cluj a iubiţilor noştri martiri, care acum suferă pentru naţiune.
– Te-ai dus în ziua de 27 Maiu la gară şi ai purtat tricolor cu scop să demonstrezi?
– Nu. M’am dus să salut pe martiri, voind să’mî îndeplinesc astfel o pioasă datorie”.
Leontina Simonescu şi Elena Cunţan au declarat la fel ca şi Eugenia Simioneascu, în timp ce Letiţia Roşea a pecizat în completare doar că nu a fost provocată de jandarmi să-şi scoată cocarda tricoloră.
„Chiar dacă ar fi provocat’o, d-sa nu ar fi depus cocarda, pentru că nu recunoaşte nimănui dreptul de a o provoca la asta, deoarece tot aşa poate să poarte cocarde din colorile naţiunii sale, precum şi alte naţiuni o fac. Teodor Necşa învăţător şi locuitor în Tâlmăcel, spune că de-asemeni s’a dus la gară întru întâmpinarea iubiţilor osândiţi pentru cauza română. Cu ocasiunea aceasta precum şi cu alte ocasiuni festive naţionale a purtat cocardă tricoloră.
La întrebarea judelui că avut la a cunoştinţă de dispoziţiunea legei care opreşte purtarea acestor colori, raspunde că a ştiut că legea opreşte purtarea colorilor streine, tricolorul galben-roşu-albastru nu este însă tricolor strein, deoarece acelea sunt colorile noastre ale românilor, locuitorii autochtoni ai acestei ţări, mai departe sunt şi colorile Ardealului, ale ţărei noastre şi chiar şi capital Ungariei s’a îndrăgit de aceste colori încât şi le-a ales pentru reprezentarea sa. Nu cunoaşte că prin faptul său a comis vreun delict oprit de lege, deоагece n’a avut intenţiune decât a’şi manifesta cu această ocaziune solemnă simţul său de bun român. Cere să fie achitat”, se mai afirmă în articolul citat.
După ascultarea femeilor, a urmat pledoaria avocatului Frâncu, care a ţinut „o scurtă, dar foarte energică vorbire de apărare”. Instanţa a amânat o decizie pentru că una dintre româcele care au purtat tricolorul nu era prezentă la proces. „Publicul a părăsit sala în mijlocul însufleţirei entusiaste, despre ţinuta demnă şi românească a d-şoarelor acuzate, care cu aceiaşi însufleţire au fost întâmpinate şi de cei ce n’au putut să intre în sala pertractare! La poarta judecătoriei, căci înlăuntru a fost oprit, unul dintre tineri a predat în numele tinerimei romane din Sibiu, fiecărei d-şoare acuzate câte un buchet de flori mulţumind pentru curagiul şi ţinuta lor bravă, ce au manifestat şi cu această ocaziune, credincioase fiind devisei: ‘totul pentru naţiune’. Procesul a fost amânât pentru o data nedeterminată. În cercurile de peste munţi se crede că acest proces va fi casat”, se susţine în articolul din Universul literar.
Procesul memorandiștilor
Memorandum-ul Transilvaniei a fost o petiţie prezentată în 28 mai 1892 de liderii românilor din Transilvania împăratului Austro-Ungariei Franz Josef prin care erau solicitate pentru populaţia română drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare, precum şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.
Autorii au fost daţi în judecată în luna mai a anului 1894, acuzaţi de instigare prin presă.
Majoritatea inculpaţilor au fost condamnaţi la termene de închisoare de la două luni la cinci ani şi, deşi au fost eliberaţi din detenţie prin amnistitie regală anul următor, rezultatul procesului a diminuat încrederea românilor în Casa de Habsburg şi contribuit la creşterea numărului susţinătorilor unirii Transilvaniei cu regatul România drept singura posibilitate de soluţionare a situaţiei lor.
Preluare: adevarul.ro / Autor: Dorin Ţimonea

marți, 29 mai 2018

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Rectorul-UBB-Ioan-Aurel-Pop-discurs-APLAUDAT-minute-in-sir-despre-existenta-constiintei-de-neam-la-romani-p

miercuri, 9 mai 2018

Patria în pericol!?

O vorbă de duh spune că nu trebuie pus pe seama subtilității ceea ce se poate explica ușor prin nerozie.



Când analizez o situație cu potențial de amenințare, am însă unele rezerve față de această zicere. Pentru a nu mă vulnerabiliza, eu plec de la premisa că cel ale cărui fapte le evaluez este la fel de inteligent sau chiar mai inteligent ca mine. În consecință, tot ceea ce puteam observa sau ghici eu, putea observa și ghici și el.
Aplicând această metodă mi-am pus întrebarea: de ce aș fi trimis eu legile justiției la Curtea Constituțională și la Comisia de la Veneția pentru Democrație prin Drept, dacă aș fi fost Președintele Klaus Iohannis?!
Curtea Constituțională a analizat deja legile cu pricina și le-a avizat. Nu poate, în aceeași compoziție și la un interval de timp atât de scurt, să se contrazică. În plus, în compoziția Curții intră o serie de adversari personali ai celor pe care gestul Președintelui României îi apără, precum și persoane cu un trecut de decență impecabilă (chiar Președintele Curții) care la o vârstă înaintată nu vor avea nici un motiv să accepte a se compromite. Mai există varianta șantajului, dar glonțul acesta a fost deja tras în cazul judecătorului Toni Greblă și refolosirea lui atât de rapidă este dificilă, dacă nu chiar periculoasă.
Cu atât mai puțin vor fi dispuși să se compromită pentru cauza statului polițienesc român membrii Comisiei de la Veneția. Nu că nu s-ar putea face și acolo porcării dar de astă dată ar fi cu deosebire dificil să critice legile române încălcându-și propriile recomandări anterioare. Cine cunoaște tema știe că legile justiției a căror promulgare Președintele Iohannis a refuzat-o, urmează la milimetru poziția Comisiei de la Veneția formulată de aceasta constant, public și în documente majore. Ce posibilitate ar avea, să zicem, Germania, dacă ar dori-o, să determine schimbarea principiilor și practicii consacrate ale unei Comisii formate din reprezentanți ai zeci de state, fiecare având un statut social și o reputație profesională greu de tranzacționat?!
Prin urmare deznodământul este clar: un dezastru. Să boicotezi, căci de boicot este vorba, legi pe care, cel puțin sub aspectul răspunderii magistraților, populația le dorește, susținând că ele violează toate regulile statului de drept și ne vor pune Europa în cap, pentru ca în final tocmai cei pe care tu însuți i-ai desemnat ca arbitri să te dezavueze, este rețeta sigură pentru pierderea respectului și credibilității. Iar asta, dacă este să socotim după ritmul de lucru al instituțiilor sesizate, se va întâmpla prin toamna acestui an, deci periculos de aproape de viitoarele alegeri europene și prezindențiale. (Junkerii care au mizat pe calul de la Veneția, au făcut-o tocmai calculând că la anul pleacă și după ei…potopul.)
Atunci, dacă deznodământul dezastruos este previzibil iar gradul de risc imens, de ce s-a optat pentru această formulă perdantă?! Singurul răspuns logic este: pentru a se câștiga timp.
Foarte bine, dar ca să se câștige timp pentru ce? Ce se poate întâmpla sau face de acum și până la apariția deciziei CCR și a avizului Comisiei de la Veneția, care din ele va fi ultima, adică aproximativ până la sfârșitul anului, pentru ca timpul acesta să aibă valoare? Fiindcă ceva e musai să se facă. Altminteri mișcarea este politicește sinucigașă.
Pentru a face acest ceva Președintele are la dispoziție doar trinomul servicii secrete-procuratură-justiție politizată, precum și batalioanele de asalt neofasciste din stradă. Ar mai putea intra în calcul și sprijinul extern concretizat în asistență tehnico-materială acordată acestor batalioane (s-a mai întâmplat și prin alte locuri) și amenințarea cu sancțiuni europene. (Aplicarea acestora efectivă va fi mai dificilă întrucât mai există și interese externe care se opun unei destabilizări totale a României. Nu toți actorii regionali și globali pot accepta o asemenea destabilizare în mijlocul războiului hibrid în curs de desfășurare.)
Așadar, logica ne spune că în următoarele luni ne așteaptă o lovitură de forță, prin esența ei anticonstituțională, care să înlocuiască guvernul legitimat de rezultatul ultimelor alegeri, cu un guvern prezidențial menit să garanteze rezultatul viitoarelor „alegeri” și să transforme democrația noastră bolnavă într-o oligarhie sănătoasă. Ceea ce, evident, implică recursul obligatoriu la teroarea de stat.
Desigur, istoria nu evoluează totdeauna logic. Întâmplarea poate duce lucrurile în orice direcție. A miza pe întâmplările norocoase nu este însă egal cu a face politică.
Iată de ce, firesc este ca Guvernul și Parlamentul să adopte de urgență măsuri în apărarea ordinii constituționale aflată în pericol de a fi răsturnată. Asemenea măsuri privesc atât frontul intern cât și cel extern. Armata, jandarmeria, poliția, diplomația și serviciile de informații, sau acele părți ale lor încă loiale Constituției și națiunii române trebuie mobilizate și puse în stare de alertă astfel încât să fie pregătite a face față fără ezitare, cu maximă fermitate și eficiență, oricărei situații.
Nu este potrivit ca eu și ca aici să intru în detalii. Un lucru trebuie, însă, să ne fie clar: nu putem conta pe nerozie și paria pe noroc.
Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog

luni, 16 aprilie 2018


NEGUVERNAREA ROMÂNIEI SAU GUVERNARE PENTRU PRĂDUIRE
Prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU
(fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române)
Clasa politică este terminatorul României moderne.
1989-2014 un sfert de veac de corupţie şi jaf.
Am trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii?
Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni…
Statul este bolnav, iar economia, câtă a mai rămas, este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, pe semestru, investiţiile scad vertiginos. Capitalismul autohton are, cum se spune într-un film, o „reţetă secretă”, originală, dar pierzătoare, la fel ca demo­cra­ţia.
România nu este, cum ne-am fi aşteptat, „tigrul” economic al Europei Centrale şi de Est.
Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat po­li­ti­cienii români.
Niciodată, în istorie, clasa politică ro­mânească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iu­bitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, ne­im­plicat politic, actualmente director la Institutul de Eco­nomie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa.
Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată…
Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?
În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa:
· exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare;
· autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane;
· avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi;
· locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian;
· la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania;
· centrala nucleară de la Cernavodă pro­ve­nea din Canada.
Putem spune, şi nu suntem nostal­gici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu eco­no­miile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone.
Doar do­uă ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia.
Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.
În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi”.
Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?
A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi.
Referin­du-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui in­terese le-a servit această etichetă?
Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii:
· România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi, doar 3 milioane;
· producea 400.000 tone de aluminiu, azi pro­duce pe jumătate;
· în 1980 ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, niciunul azi;
· ieşeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am construit fabrici de trac­toa­re în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit);
· în 1984 fabricam 600 de va­goa­­ne de pasageri pe an, azi, niciunul.
Cât des­pre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bu­căţi pe an; azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ulti­mii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje di­ferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna.
Industria sticlăriei e prăbuşită. Industria cosmetica (săpun, deodorante, creme) a dispărut.
Po­tri­vit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost ex­por­tate 50 de milioane de tone de „fier vechi”, „de­şe­uri” de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro !!!
Am exportat lemn brut, în va­loare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse bru­te (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro!
Prelucrarea acestora în Ro­mâ­nia ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de mun­că!
Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică ! Ameţitoare cifre…
Cum stau lucrurile în dome­niul petrolului?
Ro­mâ­nia producea 13 milioane de tone de petrol în1970, şi numai… 6 milioane azi.
Suspect!? Cineva nu rapor­tea­ză corect.
Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contoar.
Au contoar, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6? Cu cât păgubeşti statul?
Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, de­du­ceţi consecinţele.
Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină şi acum mai producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură si nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic.
Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noas­tră.
Cine măsoară producţia? Cine măsoară distri­bu­ţia?
După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie.
De ce s-a întâmplat acest fenomen?
Au venit „sfaturi” de la competitorii noştri euro­peni: faceţi IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii), daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi ma­mu­ţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu pro­duse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare.
Parcă intenţionat, nu a exista o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei.
UE a fost creată pe baza Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit lichidată, ca un „bonus” pentru admiterea în UE.
Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?
Prima mare eroare a fost restituirea „părţilor sociale”, o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fa­bricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o re-naţio­nali­zare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.
A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă”, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele certifi­ca­te de acţio­nar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se priva­ti­zează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014!
S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi socie­tăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi gu­vernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii.
Practic, eco­nomia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pen­tru integrarea României în Uniunea Europeană.
Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de „neguvernare”.
A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat).
A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabri­cile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.).
Nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vop­selelor, a medicamentelor, din sectorul construc­ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi nefe­roase, de cărbune etc.
S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare.
Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări, etc.
Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulve­ri­zată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh­nice, legume etc. A fost distrus, aproape în totali­tate, sistemul de irigaţii (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială !), pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de în­diguiri şi desecări, dar şi cele
de irigaţii în curs (ca­na­lul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre).
Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală.
Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?
Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agri­cul­tura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează regle­men­tări legale în interes propriu.
Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîn­tre­prin­derile; dintre cele aproximativ 500.000 înregis­trate, peste 200.000 nu au niciun angajat!
Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă.
Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este stra­tegia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii.
Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români.
Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, ter­minatorul României moderne, nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie.
Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.
A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Vic­toria, de un proiect minimal, coerent, de dezvol­tare?
Fireşte că nu a existat! Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite.
Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de compe­ti­ti­vitate.
„Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!”.
Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de neguver­nare.
Care sunt predicţiile dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?
Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei, piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.