joi, 10 ianuarie 2019


Naţionalismul, ideologia secolului XXI




Suveranitatea României trebuie trăită constant de fiecare român în parte. Iar de interesul naţional al ţării noastre trebuie să se ţină cont şi să fie respectat de orice ţară sau popor din lumea asta, aşa cum şi noi avem datoria morală să facem la fel.
Anticiparea ne stă la îndemână, aşa că înainte de orice vorbă sau acţiune subiectivă trebuie gândit de o mie de ori dacă este în interesul naţional, adică al nostru al tuturor. În acest loc, al interesului naţional, trebuie să ne găsim în orice moment al vieţii, chiar dacă nu ne-am plăcut sau înţeles întotdeauna. Un conducător de ţară patriot şi înţelept nu este cel care pe timpul mandatului său duce bătălii permanente, şi acelea perdante, ci este cel care menţine pacea şi buna înţelegere pentru ca ţara să se poată dezvolta şi să-şi întărească suveranitatea. Trăim într-o lume în care tema principală trebuie să fie o cooperare internaţională din ce în ce mai largă şi în care buna vecinătate trebuie cultivată şi întărită, ca semn de respect şi civilizaţie.
Din păcate, în ţara noastră lacheismul este la putere, iar politicienii şi pseudotehnocraţii de serviciu sunt mai neoconi decât neoconservatorii din SUA. Economia reală nu poate fi manipulată cu vorbe, iar pentru politica internaţională unipolară bat deja clopotele. Vremea în care mintea va fi liberă, critică şi independentă se apropie, aşa cum este aproape şi vremea când România va fi ţara noastră, nu a altora, şi va fi un stat naţional unitar modern, respectat şi onorat, pentru ceea ce face, de toată lumea. Iar noi, poporul român, cel drept şi creştin ortodox, nu vom dansa după orice lăutar, ci după glasul sufletului nostru care de peste două mii de ani stă de veghe şi de strajă în apărarea şi spre lauda pământului acestuia pe care ni l-a dat Dumnezeu.
De la începutul crizei ucrainene, oficiali români de prim rang au reacţionat violent şi obedient, la nivel retoric, în faţa unei aşa-zise ameninţări ruseşti iminente la adresa ţării noastre. Declaraţiile conducătorilor instituţiilor importante din ţară, amplificate de mass-media, au creat o isterie războinică faţă de o situaţie care ar fi necesitat calm şi relaxare atât timp cât nu te simţi cu musca pe căciulă. Departe de a fi o ameninţare reală, aşa-numita stare de alertă, sau de potenţial război, este o manipulare nu doar grosolană, ci şi jignitoare la adresa condiţiilor precare de trai din România, care ar trebui să constituie principala preocupare a clasei politice. Scopul manipulării este să stârnească ura românilor faţă de poporul rus, să marcheze puncte într-un an electoral şi să distragă atenţia de la gravele probleme ale României, pe care actuala clasa politică este incapabilă să le soluţioneze. Marile ameninţări la adresa României sunt incompetenţa, laşitatea şi trădarea de ţară, nu Rusia sau altă naţiune!
Interesul României este ca această criză ucraineană să ia sfârşit cât mai curând. Trebuie să apărăm interesele naţionale, şi nu pe cele ale mafiei financiare globale şi ale marilor corporaţii transnaţionale. Manipulările abjecte la care se pretează presa şi politicienii din România nu sunt decât ecoul unui imens aparat propagandistic neoliberal desfăşurat la scară mondială. Se încearcă prin toate mijloacele să se justifice ceea ce nu poate fi justificat: o lovitură de stat antirusească, instrumentalizată din zona atlantică, într-o ţară ale cărei graniţe de vest se află la doar câteva sute de kilometri depărtare de Moscova.
Evoluția creată în Transnistria suscită mai multă îngrijorare printre politicienii noștri decât pierderea suveranității României, cu tot ce înseamnă aceasta: vânzarea terenurilor agricole și a resurselor naturale către străini, îndatorarea țării la FMI. România nu trebuie să fie preocupată de Transnistria, ci de teritoriile românești cum ar fi Nordul Bucovinei și Basarabia de Sud, precum și de soarta bisericilor și a școlilor românești din Ucraina. Nu avem ce căuta în jocul altora, mai ales când din punct de vedere istoric lucrurile sunt foarte clare. Clasa politică românească gândeşte mic şi acţionează şi mai mic. Murim de grija altora, ne preocupă problemele lor când noi înşine suntem în prăpastie ca ţară, din mai toate punctele de vedere: economic, social, politic! Este o absurditate! Trebuie să ne concentrăm pe factorul intern de dezvoltare a ţării, pe întărirea statului naţional, unitar, modern, şi nu pe ţinte false care, oricum, dacă am vrea cumva să le atingem au un deznodământ clar, previzibil.
Mai catolici decât Papa, unii oficiali români (vezi Renate Weber) au cerut, cu o obedienţă care stârneşte râsul, sancţiuni împotriva Rusiei mult mai dure decât au cerut UE sau chiar Statele Unite. În contextul marilor provocări la care trebuie să răspundă omenirea, efectele izolării şi sancţionării Rusiei se vor repercuta negativ asupra tuturor ţărilor lumii. Rusia nu poate fi scoasă din cărţi. Iar pe de altă parte, unde este dialogul trâmbiţat în toate consiliile ONU, unde este libertatea de exprimare, unde este transparenţa, unde este buna înţelegere dintre noi? O ţară precum SUA, care a răspuns până acum negativ la toate documentele internaţionale mari legate de protecţia mediului – principala problemă, de rangul cel mai înalt, a omenirii –, de salvarea vieţii şi a Pământului, cum poate să înţeleagă sau să participe cu eforturi pozitive în arena internaţională diplomatică?
Vizita asistentului secretarului de stat american Hoyt Yee a creat în România o euforie mediatică. NATO ne va proteja! Cât de naiv sau de inconştient poţi să fii ca să te liniştească nişte mesaje trimise de SUA printr-un funcţionar de rang inferior al Departamentului de Stat? „Exceptând cazul în care ne-am pierde minţile, noi (americanii) nu ne vom lupta cu Rusia pentru un teritoriu pe care nici un preşedinte (american) nu l-a considerat vital pentru noi“, scrie Pat Buchanan, „senior adviser“ pentru trei preşedinţi americani (Nixon, Reagan, Ford) şi candidat la preşedinţia Statelor Unite în anul 2000 (extras din articolul „Nationalism, Not NATO is our Great Ally“, Patrick J. Buchanan –Official Website). Republicanul Ron Paul, membru al Camerei Reprezentanţilor până în 2013, este altă celebritate a vieţii politice americane care a criticat poziţia guvernului ţării sale în criza ucraineană: „Adevărul este că puciul de acum câteva săptămâni, menit să-l răstoarne de la putere pe preşedintele ales Victor Ianukovici a fost pus la cale de acelaşi grup: NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite şi FMI… În Ucraina lucrurile sunt încurcate, iar încurcătura este din ce în ce mai mare. Ar fi mult mai bine pentru ucraineni, pentru europeni, pentru ruşi şi pentru poporul american dacă noi ne-am ţine deoparte şi am urma principiile unei politici externe non-intervenţioniste. Să nu le trimitem bani şi arme. Să nu ne amestecăm şi să nu luăm partea unora sau altora dintre cei implicaţi în conflict“ (extras de pe Ron Paul Channel).
Multe personalităţi de vază americane, cu o vastă experienţă pe scena politică, împărtăşesc astfel de opinii. Doar că opiniile lor nu pătrund în România, ocupată de marile corporaţii şi servilă până la trădare prin politicienii săi corupţi. În ţara noastră, cei care încearcă să prezinte puncte de vedere echilibrate sau alternative, care contrazic interpretările oficiale, sunt etichetaţi imediat drept rusofili. Pe reţelele de socializare, dar şi în mass-media există o largă „patologizare“ a dezbaterilor pe această temă: practic asistăm la un dialog al surzilor în care participanţii se acuză reciproc de rusofobie şi rusofilie. Oare românii şi ruşii nu mai pot să întreţină relaţii normale între ei? Este un semn de maladie mentală dacă apreciezi sau critici cu obiectivitate Rusia? Este foarte trist că s-a ajuns la o asemenea situaţie nemaiîntâlnită de foarte mult timp în relaţiile României, ale românilor în general, cu alte popoare. Din fericire, adevărul este unic şi biruitor, el nu poate fi obiectul artei persuasiunii, trebuie doar enunţat.
Prin poziţia sa geostrategică, România este constrânsă să aibă relaţii diplomatice foarte bune cu toate ţările lumii, în special cu ţările mari şi în mod particular cu vecinii ei – pe care i-a moştenit, nu i-a inventat. Trăim într-o perioadă în care este nevoie de cooperare internaţională din ce în ce mai largă, o cooperare care nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu interesele financiare meschine.
Populaţia românească, covârşită de greutăţile zilnice şi cu atenţia fixată pe acţiunile imediate şi pe termen scurt ale pseudopoliticienilor mioritici, n-are ochi şi urechi pentru a percepe noile realităţi planetare. În mod greşit, foarte mulţi români încă mai văd în SUA un bastion al democraţiei şi un apărător al legalităţii, iar pe ruşi nu-i diferenţiază de sovietici. Ei cred că Rusia este aceeaşi Uniune Sovietică, mai restrânsă teritorial şi mai slăbită.
Când vorbim de SUA şi Rusia, trebuie să ne referim la ceea ce sunt aceste ţări în realitate, şi nu la imaginea falsă din mintea noastră. Rusia de astăzi se străduie să se lepede de balastul sovietic şi să devină o putere conservatoare. O restauraţie conservatoare ar însemna pentru Rusia revenirea la normalitate a unei ţări care, înainte de catastrofalul experiment bolşevic, fusese o redută a monarhiei creştine. Kremlinul – scrie „New York Times” – „defineşte rolul Rusiei pe plan mondial nu pe baza învechitei paradigme a Războiului Rece, ci mai degrabă pe baza unei viziuni diferite care favorizează suveranitatea statului-naţiune şi stabilitatea status quo-ului în faţa răspândirii democraţiei de tip occidental“ (citat de William S. Lind în „Russia’s Right Turn“, American Conservative, 11 februarie 2014). Din păcate, în loc să aprecieze dorinţa de schimbare a Rusiei, să salute renaşterea unei Rusii conservatoare, Occidentul i-a aplicat o lovitură dură tocmai când Rusia era pe drumul cel bun. Anatemizarea preşedintelui Putin ne demonstrează că direcţia tradiţional-naţionalistă a Rusiei de astăzi nu este văzută cu ochi buni de Noua Ordine Mondială neoliberală.
Trebuie să înţelegem că, în conflictul actual dintre SUA şi Rusia, nu este vorba numai de o înfruntare geopolitică, ci şi, sau poate mai ales, de una ideologică. „Lumea s-a întors cu fundul în sus. America, condamnând şi chiar atacând alte ţări pentru a impune ‘democraţia’ şi definiţii iacobine ale drepturilor omului, devine liderul Stângii internaţionale. Rusia îşi reafirmă rolul ei istoric ca lider al Dreptei internaţionale. Aceasta este o răsturnare de importanţă istorică“, scrie în articolul „Russia’s Right Turn“, publicat în revista American Conservative, William S. Lind, reputat expert american în probleme militare şi analist al conservatorismului cultural. Pat Buchanan exprimă aceeaşi idee încă şi mai tranşant: „Condamnându-i pe ‘bolşevicii’ care au cedat Ucrainei Crimeea, Putin a declarat: ‘Să-i judece Dumnezeu’. Ce se întâmplă de fapt? După moartea marxism-leninismului, Putin consideră că o nouă luptă ideologică este în curs de desfăşurare, o luptă între un Occident depravat, condus de Statele Unite, şi o lume tradiţionalistă, pe care Rusia s-ar simţi mândră s-o conducă. În noul război dintre credinţe, spune Putin, Rusia se află de partea lui Dumnezeu, iar Vestul este Gomora“ (extras din „Vladimir Putin, Christian Crusader?“, în American Conservative, 4 aprilie 2014). Concluzia lui Buchanan nu lasă loc nici unui echivoc: Putin, departe de a fi „un nenorocit de kaghebist“, „presupusul hoţ, mincinos şi ucigaş care conduce Rusia“, aşa cum îl descrie propaganda neoliberală, se comportă mai degrabă ca un „cruciat creştin“. În actualul context, care a fost complicat de către alţii, Putin înfige adânc steagul suveranităţii în solul creştinismului tradiţional.
Orice părere am avea despre Vladimir Putin, realităţile actuale confirmă că preşedintele Rusiei are dreptate: multe ţări euro-atlantice s-au îndepărtat de rădăcinile lor, inclusiv de valorile creştine. Au adoptat politici ce plasează pe acelaşi plan familia cu mai mulţi copii şi parteneriatul între persoane de acelaşi sex, credinţa în Dumnezeu alături de credinţa în Satana. Occidentul a înlocuit valorile creştine cu valorile Hollywood-ului şi a capitulat în faţa revoluţiei sexuale. Divorţul facil, promiscuitatea, pornografia, promovarea deşănţată a LGBT (colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală şi transsexuală), agitprop-ul feminist, avortul, căsătoria între persoane de acelaşi sex, eutanasia, sinuciderea asistată sunt tot atâtea căi de decadenţă culturală şi degradare personală – căi pe care Rusia nu vrea să le urmeze. Rusia se pronunţă pentru valorile tradiţionale, apărarea identităţii naţionale şi a unei lumi a diversităţii culturale şi civilizaţionale, cu multiple centre de putere (SUA, Rusia, China, ţările BRICS, ţările ortodoxe). Ministrul de Externe al Suediei, un neoliberal, o spune clar: „Există o nouă mentalitate politică, cel puţin la Kremlin. Ei intenţionează să construiască un bastion ortodox împotriva Vestului“. „Bastionul ortodox“ nu este împotriva Vestului în general, ci împotriva ambiţiilor mondialiste ale acelui Occident neoliberal care a pierdut contactul cu realitatea. Nu numai Rusia, dar cea mai mare parte a omenirii, inclusiv majoritatea oamenilor de bună credinţă din Occident, se opun Noii Ordini Mondiale, susţinută de „braţul înarmat“ al SUA. Este un sistem unipolar care a impus în lume „multiculturalismul“ uniformizator, „corectitudinea politică“ şi capitalismul financiar bazat pe îndatorarea ţărilor şi politica de jaf colonial practicată de marile corporaţii. Ce este rău în a i te opune?
În prezent, SUA nu sunt puterea anticomunistă pe care o aşteptau bunicii noştri, nici America lui Thomas Jefferson. Este în mare parte „statul adânc“ (Deep State). Conform definiţiei lui Mike Lofgren (http://en.wikipedia.org/wiki/Mike_Lofgren), un respectat analist american, fost membru republican al Congresului, „statul adânc“ este o vastă încrengătură de interese guvernamentale, corporatiste şi interese legate de complexul militar-industrial. „Statul adânc“ se sustrage controlului democratic şi influenţează în mod decisiv politica externă a SUA. Din păcate, ultimii 65 de ani de politică externă americană s-au bazat pe intimidare. „Fie faceţi ce spunem noi, fie vom trimite forţe să vă invadeze şi să vă ocupe ţara.“ De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ei au invadat ţară după ţară. Ei – „ei“ însemnând conducerea SUA – au ordonat bombardarea Serbiei, invadarea Irakului şi a Afganistanului. Un lung şir de războaie, de „revoluţii colorate“ instrumentate şi de exemple de folosire a sancţiunilor economice pentru a intimida economii mai vulnerabile. În zonele lor de influenţă, ei îşi impun lacheii la conducerea ţărilor pentru a le slăbi şi aservi, aşa cum se întâmplă în cazul României.
Poporul american ştie că o asemenea politică externă nu este în folosul lui şi al naţiunilor lumii. Americanii sunt un popor care a trudit din greu ca să-şi construiască ţara. Şi-au dorit o republică prosperă, nu un imperiu globalist! Oare pe cine nu respectă guvernul SUA? În primul rând nu-şi respectă propriii cetăţeni. Cum ar putea, atunci, să respecte cetăţenii altor naţiuni? Încrederea poporului american în administraţia Obama este acum de 8%. Ce se mai poate spune?
Este o adevărată tragedie pentru omenire că SUA au îmbrăţişat Noua Ordine Mondială şi ideologia neoliberală a globalismului cu fervoarea milenaristă a comunismului. Ideologiile globalismului încearcă să legitimeze o lume unipolară reconstruită după dogmele neoliberale, militează pentru slăbirea sau distrugerea autorităţii statelor naţionale în faţa entităţilor non-statale (companiile transnaţionale, instituţiile financiare gen FMI) ca şi pentru „corectitudine politică“.
Este puţin cunoscută originea actualei Noi Ordini Mondiale prin care principiile globalismului sunt impuse întregii omeniri. Noua Ordine Mondială este rezultatul unei uriaşe inginerii economice şi geopolitice care a dus la convergenţa sistemelor sovietic şi occidental într-un proiect unipolar de dimensiuni planetare. Propaganda neoliberală, atât de dreapta cât şi de stânga, prezintă Noua Ordine Mondială ca pe împlinirea definitivă şi glorioasă a istoriei omenirii. De fapt, este o legitimizare a ordinii neoliberale care funcţionează în avantajul marilor corporaţii şi al instituţiilor financiare.
Pe 15 decembrie 1987, în faţa Senatului american, republicanul Jesse Helms, preşedintele Comisiei pentru relaţii externe din cadrul Senatului, demasca proiectul Noii Ordini Mondiale ce urma să fie construită după căderea planificată a comunismului: „Examinând atent ceea ce se petrece în spatele uşilor închise constatăm că grupuri de interese de pe lângă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii non-profit acţionează împreună cu stăpânii de la Kremlin în slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Council on Foreign Affairs, The Royal Institute of International Affairs, The Trilateral Commission, The Darmouth Conference, The Aspen Institute for Humanistic Studies, The Atlantic Institute şi grupul Bilderberg sunt puse să răspândească şi să coordoneze planurile în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale în marea finanţă, marile centre de afaceri, cercurile universitare şi guvernamentale… Astăzi ideologia acestor grupuri se numeşte globalism. […] Din punctul de vedere globalist, statele şi graniţele naţionale nu mai contează. Filosofiile şi principiile politice par să devină o chestiune relativă. Chiar şi constituţiile devin irelevante în exercitarea puterii. Libertatea şi tirania nu mai sunt privite ca fiind în mod necesar rele sau bune, şi în nici un caz nu sunt o componentă a politicii. Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică“ (Senator Jesse Helms, Congressional Record, Vol. 133, p. 18146, 1987).
Se cunosc prea bine efectele înrobirii României de către Noua Ordine Mondială neoliberală. Nu se vorbeşte însă mai deloc în ţara noastră despre efectele acesteia asupra promotorului ei entuziast, Statele Unite ale Americii. Chiar în „anii de glorie“ 2000-2009 dinainte de criză, precizează Pat Buchanan în articolul „Dismantling America“, producţia industrială a SUA a scăzut pentru prima dată după 1930. Odată cu ea, a scăzut PIB-ul şi au dispărut 5,8 milioane de locuri de muncă, ceea ce echivalează cu una din trei slujbe existente înainte de anul 2000. Pierderea fără precedent a locurilor de muncă a fost parţial compensată prin sporirea cu 1,9 milioane a numărului angajaţilor guvernamentali. În ţara care predică altora austeritatea şi „guvernul restrâns“, pentru guvern lucrează mai mulţi oameni decât în industrie. Deficitele comerciale s-au ridicat în medie la 500-600 de miliarde anual timp de zece ani, trăgând Statele Unite în jos şi ridicând China la nivelul unei puteri mondiale. Produsele „Made in USA“ au dispărut de pe piaţa americană, fiind înlocuite de cele din import cumpărate cu bani împrumutaţi tot din străinătate. S-a ajuns la situaţia umilitoare în care Pentagonul nu poate găsi deocamdată un înlocuitor al motoarelor ruseşti RD-180 care propulsează rachetele americane Atlas V (datorită sancţiunilor impuse Rusiei, importul acestor motoare a fost interzis) (conform articolelor din revista Bloomberg, „Pentagon Asks Air Force about Russia Rocket Engine“ şi postului tv Russia Today, „Pentagon Says it cannot replace Russian rocket engines“). Aşa cum Rusia comunistă a plătit un preţ enorm pentru menţinerea în viaţă a Uniunii Sovietice, tot aşa poporul american trebuie să plătească preţul uriaş al proiectului unipolar neoliberal al Noii Ordini Mondiale. Cobaiul pe care se testează mai întâi „binefacerile“ corporatiste – hrană modificată genetic, apă poluată de fracturarea hidraulică, ingineriile financiare, manelismul holliwoodian, austeritate economică etc. – este în primul rând poporul american. Nu este un popor fericit – toate statisticile indică acest lucru – ci un popor urgisit. Poate mai urgisit decât noi, europenii, care trebuie să plătim costurile imense ale birocraţiei supranaţionale a Uniunii Europene. Globalismul nu este în folosul omului de rând şi al statului naţional, ci în folosul elitelor cosmopolite şi al superbogaţilor, al marilor corporaţii şi al instituţiilor financiare.
Nu trebuie să ne fie însă teamă. De globalism şi de susţinătorii lui interni şi externi ne va apăra dragostea de ţară, dacă ştim să o trăim cu adevărat şi s-o creştem în suflet. Sau, ca să-l citez din nou pe Buchanan, „naţionalismul, nu NATO este aliatul nostru“.
Societatea românească bine manipulată echivalează naţionalismul cu şovinismul, xenofobia, antisemitismul. În ultimii 25 de ani am fost condiţionaţi să gândim că apărarea identităţii şi suveranităţii naţionale înseamnă aceste trei cuvinte. Ele au fost folosite pe post de spray paralizant, ca să ne anihileze reacţiile de apărare când încercăm să protestăm contra pierderii identităţii şi jafului sistematic la care a fost supusă România de către agenţii culturali şi economici ai neoliberalismului globalizant. Nu NATO a distrus Uniunea Sovietică! Nu tancurile Abrams au sfărâmat bolşevismul care ştergea identităţile naţionale pentru a forma un om nou fără rădăcini, ci sacrificiul patrioţilor români, ruşi, polonezi, lituanieni. Dacă ruşii n-ar fi fost naţionalişti, Uniunea Sovietică nu s-ar fi destrămat. Naţionalismul polonez cu rădăcinile lui creştine a insuflat rezistenţa anticomunistă a sindicatului Solidaritatea; naţionalismul lui Ceauşescu a salvat România în 1968, iar în 1989 românii au murit pentru dezrobirea României, nicidecum pentru Noua Ordine Mondială, „drepturile omului“ şi ale comunităţii gay!
Putin este un naţionalist care nu vrea să mai audă de Noua Ordine neoliberală şi ruşii îl aplaudă pentru această atitudine curajoasă. Popularitatea sa derivă din apărarea consecventă a intereselor ruseşti. De discutat poate fi modul în care Rusia acţionează pentru apărarea acestor interese. Nu putem să-i negăm însă dorinţa legitimă de a-şi reclădi suveranitatea şi fiinţa naţională pe baza propriei istorii, limbi, culturi şi identităţi etnice. Să nu uităm că toate acestea au fost grav afectate de sovietici şi de neoliberalii din timpul perioadei Elţîn. N-ar trebui oare să ne apărăm şi noi interesele naţionale şi nu pe cele ale globalismului colonizator?
Precum Uniunea Sovietică la sfârşitul anilor ’80, Noua Ordine Mondială este muribundă. Uniunea Europeană, copilul de suflet al globalismului, este şi ea pe cale să-şi dea obştescul sfârşit. Nu numai Rusia cunoaşte un reviriment al naţionalismului. La alegerile din luna mai pentru PE vom asista la o spectaculoasă victorie a partidelor naţionaliste, printre care UKIP din Marea Britanie, Frontul Naţional din Franţa, partidul lui Geert Wilders din Olanda. Toate aceste partide ar dori ca ţările lor să părăsească UE, care în actuala configuraţie este o creaţie artificială, globalistă.
Dacă dorinţa lor este de înţeles, de ce să ne scandalizeze voinţa ruşilor şi rusofonilor din Estul Ucrainei de a se separa de populaţia din Vestul ţării? Din păcate, populaţia Ucrainei trăieşte o dramă, Ucraina însăşi fiind un produs al imperiului sovietic, o formaţiune statală artificială. Kievul înseamnă Rusia kieveană, iar Rusia moscovită nu-şi va ataca niciodată fraţii de sânge. Rusia va reacţiona însă cu fermitate dacă se va insista pe aceeaşi formulă ca în fosta Iugoslavie. Criza provocată în Ucraina este ultima zvâcnire a Noii Ordini Mondiale, o încercare disperată de a revitaliza proiectul unei lumi unipolare. Chiar mai mult decât România, acest stat lipsit de istorie şi experienţă a căzut repede pradă oligarhilor lacomi şi forţelor transnaţionale. Potrivit academicianului rus Andrei Fursov, Chevron, parte din imperiul Rockfeller, deţine deja regiunea Ivano-Frankivsk, iar clanul Rothschild, prin „Rothschild Europe“ şi „Royal Dutch Shell“ este activ în partea de est a Ucrainei (articol în engleză, „Battleground Ukraine: A Comprehensive Summary“)… Situaţia haotică nu va face decât să-i ajute, pe ei şi pe alţii de calibrul lor, să înşface pe nimic bunurile şi bogăţiile ţării. Acesta este de fapt scopul ordinii neoliberale: controlul resurselor statelor naţionale.
Iată de ce România are nevoie de un nou naţionalism adaptat provocărilor secolului XXI!
Un naţionalism bazat, mai presus de toate, pe viziunea creştină a limitei, a înfrânării şi a dragostei faţă de Hristos şi faţă de aproapele nostru. Suveranitatea naţională cere acţiune şi faptă creştin ortodoxă, care întăresc mediul comunitar, ideea de dezvoltare durabilă şi de cooperare între naţiuni suverane, pentru apărarea propriului patrimoniu natural şi cultural, ţinând seama că avem o singură planetă. Trebuie să cooperăm cu celelalte naţiuni, nu pe baze abstracte şi interese financiare înguste, după legile neoliberalismului, ci pe bază de vecinităte sau/şi afinitaţi etnice şi culturale.
Naţionalistul român adevărat acţionează din dragoste, nu din ură. Resentimentul şi ura faţă de alte popoare îi sunt sentimente necunoscute. Dimpotrivă. El consideră că binele pe care îl doreşte ţării sale, cum ar fi suveranitatea naţională, controlul asupra patrimoniului natural şi cultural, trebuie să fie şi binele de care să beneficieze celelalte naţiuni. De pe această poziţie încearcă să înţeleagă conflictele din lume. Nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate. Deşi iubeşte tradiţia şi respinge partea decadentă a societăţii moderne, naţionalistul nu este pironit în trecut sau într-o viziune defetistă asupra lumii. Nici nu este „izolaţionist“, repliat asupra lui însuşi. În relaţiile internaţionale, va condamna orice stat artificial care va oprima o colectivitate istorică de pe teritoriul lui. Nu este etnicist sau rasist. Luptă ca să-şi apere „nevoile şi neamul“ şi întreaga civilizaţie românească. Pentru că România este mai mult decât o ţară, este o civilizaţie.
A fi naţionalist român înseamnă să fii, fără rezerve. un apărător al statului-naţiune. Naţiunea este vatra comunităţilor organice – familie, parohie, sat, comunităţi voluntare gen bresle, cooperative –, fără de care nu poate exista o societate stabilă, prosperă şi dreaptă. În ultimii 25 de ani, naţiunea noastră a fost fragmentată în mici „bisericuţe“ cu interese divergente. Dintr-un popor unit suntem pe cale să devenim o populaţie dezbinată care şi-a pierdut rostul.
Relaţia noastră cu oricare construcţie supranaţională trebuie să respecte interesul naţional. Naţionalistul român al secolului XXI trebuie să respingă orice proiect globalist unipolar care va încerca să-şi exporte ideologia şi să controleze resursele globale în timp ce ignoră sau distruge de-a binelea diferenţele culturale şi naţionale. Nici o entitate naţională sau supranaţională nu are voie să predice ce este bun sau rău, să stârnească prin intrigi şi operaţiuni secrete ura între comunităţi diferite etnic sau cultural ori să folosească forţa militară, economică şi mediatică pentru a-şi promova interesele egoiste.
Naţionalismul românesc al secolului XXI respinge în mod hotărât naţionalismul expansionist, fie el teritorial sau cultural (vezi Jobbik din Ungaria, Sectorul de Dreapta din estul Ucrainei). Acesta este o relicvă a secolului XX şi se bazează pe ideologii rasiste şi pe darwinism social. De fapt, naţionalismul expansionist este o formă de imperialism căci vrea să-şi exporte ideologia şi să controleze interesele economice în statele vecine sau chiar în unele mai îndepărtate. În locul naţionalismului expansionist, naţionalismul românesc va promova un naţionalism creştin – creştin în sensul în care provocările acestor timpuri (provocări economice, ecologice, sociale sau de altă natură) îşi găsesc soluţia în felul nostru de a fi creştin, în general, şi creştin ortodox în particular. Aceasta implică respingerea fariseismului, a habotniciei şi a oricărei utilizări a Bisericii în promovarea unei agende politicianiste.
Nu putem reveni la dreapta rânduială românească dacă scopul nostru ultim, ca persoană şi colectivitate, nu este căutarea, mai întâi şi cum se cuvine, a Împărăţiei lui Dumnezeu începând de aici, din lumea aceasta. Mai presus de toate, avem nevoie de solidaritate în virtutea unui ideal comun care este din această lume şi de dincolo de ea.
Dr. Călin Georgescu

duminică, 16 decembrie 2018


15 decembrie 2018
În 1842, sasul Stephan Ludwig Roth a arătat care ar fi trebuit să fie limba oficială în Ardeal: GRAIUL ROMÂNESC. A plătit cu viața!

Încă de la începutul secolului XVIII, oricine ar fi citit statisticile lipsite de obiectivitate întocmite de către autoritățile acelor vremuri ar fi putut să afle că ungurii erau mai numeroși decât românii, în Ardeal. Lucru neadevărat, fără urmă de îndoială, dar pe care nu oricine se încumeta să-l contrazică.
Stephan Ludwig Roth (1796-1849) a fost un sas transilvănean, de profesie pastor (luteran) și cadru didactic, ce a participat la Revoluția de la 1848. Inițial, Roth a lucrat și ca profesor la liceul sașilor din Mediaș, iar printre altele (psihologie, matematică, fizică, chimie) s-a ocupat și de studiul istoriei. Studiile universitare de teologie și le-a efectuat la Tübingen. Din cauza fermității manifestate în exprimarea opiniilor sale, Stephan Ludwig Roth a fost exclus din învățământ.

Ulterior a devenit pastor, așa cum fusese și părintele său. Având de-a face cu oamenii din „talpa țării”, le-a înțeles necazurile. A fost preocupat de rezolvarea problemelor plugarilor ardeleni și era dornic să-i vadă ridicați pe o treaptă mai înaltă de evoluție social-culturală. Roth era pe deplin conștient că prosperitatea nu poate fi creată decât într-o comunitate de oameni superior instruiți. Era preocupat de activitatea pedagogică, de instruirea țărănimii, oferindu-i cunoștințele necesare sporirii producției agricole și îmbunătățirii calității vieții. Sasul Stephan Ludwig Roth ni se înfățișează ca un om cultivat, curajos, cu simț al istoriei și respect pentru adevăr.
Unde, până la 1842, limba oficială de stat fusese latina, în acel an exista intenția, în cadrul Dietei clujene, ca maghiara să fie declarată limbă oficială în Transilvania. În aceste condiții, Stephan Ludwig Roth a alcătuit o vestită broșură, „Confruntarea limbilor în Ardeal”.
Riposta sa fermă are o mare importanță pentru noi, românii, deoarece Roth risipește, cu doar câteva cuvinte, un puhoi de afirmații false, nedrepte și de interpretări răuvoitoare ale unor „cărturari” tocmiți în slujba unor interese străine. Iată ce spunea pastorul Roth, omul care, aparținând unei etnii și religii minoritare în Transilvania secolului XIX, nu poate fi acuzat de lipsă de obiectivitate:
„Domnii din Dieta de la Cluj vor să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că pruncul a fost adus pe lume. Nu e nevoie a declara o limbă drept limbă oficială a țării. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, nici limba maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea. […] Această realitate nu poate fi contestată.
De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și niciunul nu știe limba celuilalt, le servește ca tălmaci limba valahă. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaște oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva știe limba germană sau celălalt pe cea maghiară, conversația începe în valahă.
Cu valahul oricum nu poți altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu folosește decât graiul lui. Este explicabil: ca să înveți limba maghiară sau germană, ai nevoie de cursuri școlare. Limba valahă o înveți singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. […] Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine un altul și după o vreme observi că poți vorbi românește, fără ca de fapt să fi învățat.
Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de ușoară învățarea ei, e de preferat să o facă, din mii și variate motive. Vrei să discuți cu un valah, trebuie să folosești limba lui, dacă nu dorești să te alegi cu un „nu știu” ridicat din umeri!”

Din relatarea realistă și nepărtinitoare a lui Roth reiese clar care era națiunea majoritară și limba predominantă în Transilvania anului 1842, cu toate eforturile de maghiarizare și cu toată oprimarea pe care au suportat-o românii vreme de secole.
Despre Stephan Ludwig Roth, activitatea sa favoarabilă românilor și împotrivirea sa față de abuzurile la care erau supuși iobagii transilvăneni ar fi necesară o discuție foarte amănunțită. Aici, ar mai trebui spus că, în 1849, Roth a fost arestat de către Lajos Kossuth, judecat și grabnic condamnat pentru „înaltă trădare”. Stephan Ludwig Roth a fost executat prin împușcare, în mai 1849. În urma sa au rămas cinci copii, orfani de ambii părinți!
Autor: Tomi Tohaneanu

miercuri, 5 decembrie 2018

ROMANIA MARE SI ADEVARATII SECUI

Dlor, înainte de toate vă rog să iertați greșelile cuvântării mele, deoarece în românește numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor.Vreau să vă atrag atenția asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu liniște și cu încredere unirea cu România. (Aplauze prelungite).
„Partea ce mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar“ Cum că așa este, aceasta o dovedește scurt faptul de parlamentarii maghiari din ținutul Parlament al României Mare au ieșit aproape fără excepție din sânul acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost și poate sânt și de aceia care accentuând lozinci de agitare au voit sa tulbure liniștea înțeleaptă a secuimii, prin lipsa de conștiințe și cu ușurință.Dar, domnilor deputați, aceștia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitatițuni. Deoarece agitație nu este. Este însă  o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care își au pierdut oștirile mai încearcă apusa lor putere și fac pe disperații politicii. Acești domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alții, dar nu nebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor. Poporul acesta știe să cumpănească  greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice și a evoluțiunii, precum se vede și din faptul că mica noastă națiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală.
Domnilor deputați, de multe secole – 1500 (sic) de ani – secuimea trăiește strânsă într-un colț în munții Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite.) Viața tradițională separată a acestui popor a căzut jertfa tendințelor maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze umanime, strigări de bravo.)
Cât  de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor fată de orice alt popor și chiar și fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicația declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat pe la 1600 la Unirea cu oștirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo). Domnii mei, dacă așa a fost în evul mediu, când de fapt piața națională a secuimii exista și când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-și cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost șterse.
Cât  de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor fată de orice alt popor și chiar și fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicația declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat pe la 1600 la Unirea cu oștirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo). Domnii mei, dacă așa a fost în evul mediu, când de fapt piața națională a secuimii exista și când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-și cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost șterse.
„Poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari“
Chiar și în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanța secuimii ungurești, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, așa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o rețea de diferite de oarecare valoare și fără instituții culturale, la înălțimea nivelului modern, așa ca funcționarii maghiari trimiși în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgrație, aș putea zice ca o deportație. (Aplauze)
Domnilor deputați prin hotărârea Conferinței de Pace, România a devenit stăpâna țării secuilor și prin aceasta îndreptarea neglijențelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca sa înșirăm  toate câte ar fi de  făcut, dar a căror realizare cu considerație și bunăvoință mult ar contribui și la buna stare a secuimii si la înflorirea ei, dar și la ridicarea culturii și cinstei statului. (Aplauze)
Dintre problemele care așteaptă soluții le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a rețelei de cai ferate, care sa aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile marii. (Aplauze prelungite.)
Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca și până aci interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) și ca ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor și Carpații ca să-și satisfacă trebuințele lor.
D-lor deputați, tot atât de însemnat aș socoti și sprijinirea eficace din partea statului, a bisericilor și a școlilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare sa-și susțină institutele de cultura cu succes, și numai din propria putere. De mâna întâi ar fi și chestiunea funcționărimii secuiești. Într-o nație atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care și în administrație și în justiție ar fi favorabilă existenței în masă a elementului secuiesc, sârguincios și politicește element de încredere.
Însă dacă susținând unitatea statului român, poporul secuiesc și-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluțiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înțelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea sa-i mulțumească renașterea vieții sale tradiționale. (Aplauze)
Ca cetățean credincios al statului român și ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să țin seama de acea teroare nestăpânită a societății cu care răposații conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt. (Aplauze) Noi am adus cu noi încredere și ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze)
D-lor deputați, părerile dv. nu trebuie sa le întemeiați pe aparență, trebuie să vedeți, să cunoașteți poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutați-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veți privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veți întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit și care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari. (Aplauze prelungite și îndelung repetate) „Secuii în cea mai mare parte sunt vechi frați ai noștri români“

marți, 4 decembrie 2018


4 decembrie 2018

ION COJEA
Domnule profesor, aș vrea să vă pun o întrebare: de ce sunteți mândru ca român? Zilele acestea la toate televiziunile s-a auzit această declarație: sunt mândru că sunt român! Unii au și explicat de ce! Fiecare cum s-a priceput! Aș vrea să aud și răpunsul dumneavoastră! De ce sunteți mândru că sunteți român, dumneavoastră care vă recunoașteți public ca naționalist? Un naționalist practicant, dacă mă pot exprima așa!
M-am gândit de mai multe ori la resorturile naționalismului meu, la împrejurările care m-au format ca naționalist. Sunt mai multe! Dar cred că pot identifica o cauză, cea mai adâncă. Care nu ține de nicio condiționare externă ființei mele: familie, educație, experiențe, pilde, modele umane… Au avut rolul lor fiecare, dar nu rolul cel mai profund, decisiv. La vârsta mea cred că am ajuns să mă cunosc destul de bine și să vorbesc în cunoștință de cauză. Iar această …cauză cred că este înăscută! Ca să mă înțelegi, mă voi referi la liturghie, la „fericirile” evocate de textul sacru: „fericiți cei însetați după dreptate”! De fiecare dată mă simt vizat de această incantație minunată, Da, am această înclinare, să fac dreptate, să sufăr când nu se face dreptate și să nu accept nedreptatea, să iau atitudine și chiar să acționez, să făptuiesc împotriva nedreptății, a injustiției. Ăsta mi-s!… Când n-am tăcut, de nenumărate ori, înainte de 1990, și am protestat, prin texte scrise sau rostite în public sau prin memorii adresate guvernanților comuniști, la un moment dat m-am explicat: „eu nu i-am tăcut lu tata, doar n-o să tac în fața ăstora!” Ăștia fiind politrucii bolșevici, impostorii de dinainte de 1990! După 1990, incompetența și impostura s-au generalizat, au devenit regula de funcționare a societății românești. Eu sunt mândru că în primele zile de televiziune liberă, când veneau oameni de pe stradă să-și spună oful și doleanțele, românii nu au cerut nici libertate, nici democrație: cuvîntul cel mai des folosit a fost COMPETENȚĂ! Dorința cea mai puternică în decembrie 1989 a fost întronarea competenței, înlăturarea incompetenței impostorilor!… Era cea mai legitimă și mai deșteaptă revendicare: împotriva prostiei! Evident,  românii de rang mediu, obișnuiți, se arătau a fi oameni deștepți! Reproșau comunismului promovarea incompetenților!… A fost parcă o ironie a soartei, a istoriei, ca după 1990 să avem parte de o clasă politică întemeiată pe mediocritate și incompetență ca principii de selecție a elitelor politice. De aici și marea frustare pe care o trăiesc majoritatea românilor! Se văd dați la o parte de indivizi inferiori, inculți, neșcoliți, lipsiți de simțul onoarei, al măsurii. După ce am avut președinții de țară pe care i-am avut, nu mai zic de parlamentari, orice terchea-berchea se simte încurajat să aspire la orice funcție, cu condiția să intre în tagma hoților, să se preteze la hoții și la alte fărădelegi!… Își dovedesc astfel stofa de politician!… Devin inițiați în mafia infractorilor cu rang politic înalt!
V-ați abătut de la subiect, mi se pare!
Da! Simțul dreptății se pare că este născut la unii oameni! Oameni care suferă când asistă la o nedreptate. Cred că de aici pornește naționalismul meu, atașamentul meu la „sărăcia și nevoile neamului nostru”! În sensul că istoria noastră este un lung șirag de nedreptăți, de lovituri ale soartei, ale istoriei, se zice. Când spun istorie spun de fapt persoane și entități care ne-au vrut răul nouă românilor!… Au stat la pândă, să lovească, să ne fure când se ivea prilejul!
De unde această pornire la unii străini împotriva românilor?
Acesta este alt subiect, dar putem păși mai departe stabilind că, în genere, antiromânismul nu se explică prin faptele noastre, care ar fi atras reacția în legitimă apărare a celorlalți. Noi, românii, nu am făcut victime printre cei cu care am venit în contact. Nu ne-am dus peste alții să le luăm casa, pământul sau țara. N-am agresat, ci am fost agresați! Cel mult am pedepsit, reacționând la vexațiile impuse nouă de alții! Dar de cele mai multe ori nu am pedepsit, i-am lăsat pe agresori „în plata Domnului”! Unii români zic că nu am procedat bine, că îngăduința noastră i-a încurajat pe străini să continue, să nu se lase cu una, cu două de comportamentul lor dușmănos. Românul a răbdat ce a răbdat, dar când cuțitul a ajuns la os a reacționat și violent, năpraznic, pedepsitor!…  Să ne întoarcem la …mine! Am ajuns să țin partea românilor și să mă simt solidar cu ai mei când s-au adunat în mintea mea dovezile tot mai numeroase privind nedreptățile de care au avut parte în istorie, dar și în evenimntele la care eram eu însumi martor!…
Puteți da un exemplu?
Am simțit asta înainte de 1989, când Ceaușescu a decis plata datoriilor externe… Țări ca Ungaria și Polonia erau mult mai îndatorate decât România, dar nimeni nu le-a băgat sula în coastă să-și plătească datoriile, așa cum au făcut cu noi, amenințându-l pe Ceaușescu că țara va fi declarată falită și organismele internaționale vor scoate la mezat bogățiile țării și le vor acapara la prețuri subevaluate!… Perspectiva era sumbră rău! Puțini români și-au dat seama. Ceaușescu a priceput cel mai bine cât de cinică era finanța mondială! Era pe față anti-românească! Și așa a rămas și după 1990! Am ajuns acum la mâna lor mai rău ca în anii 80!… La nedreptățile altora, mai adaugă și ghinionul, lipsa de noroc, ne-norocul nostru, care a făcut să ratăm câteva ocazii de afirmare, de împlinire!… Se poate scrie o istorie a ne-norocului românesc! Când te gândești, de pildă, la Dimitrie Cantemir, cel mai erudit domnitor român, care și-a făcut cel mai greșit calcul politic, nu poți să nu deplângi încrederea pe care a avut-o în Petru, în ruși!… Dacă nu se aventura în tratatul cu rușii, era foarte posibil ca să avem o domnie liniștită și rodnică, pe plan cultural și spiritual mai ales, a doi prinți luminați cum nu mai erau alții în Europa!… Și cu ce ne-am ales? Cu martiriul Brâncovenilor și exilul lui Cantemir, „încununat” cu inaugurarea domniilor fanariote!… În loc să beneficiem noi de o domnie lungă a lui Cantemir, au beneficiat rușii de Cantemir! Și câți nu sunt românii care au „prestat” în folosul altor țări, altor popoare! În cea mai bună tradiție daco-tracică, a tracilor care „au făcut istorie pentru alții”, după inspirata vorbă a lui Mircea Eliade!
Acesta ar fi un alt capitol pe care nu avem voie să-l ignorăm: contribuția unor români la istoria altor popoare!
Sunt mulți străini care au adus servicii culturii și civilizației românești! O recunoaștem cu inima deschisă și se fac mereu demonstrații în acest sens! Dar mult mai substanțială este contribuția românilor la istoria altor popoare. Românii care au făcut istorie pentru ruși!, iată un subiect încă necercetat propriu zis. Sau românii din sudul Dunării, care au făcut istorie pentru toate popoarele din Balcani. Scoate-i pe aromâni din istoria Greciei și vezi ce mai rămâne!… Dar ce este mai trist este că aceste popoare, liderii lor, ascund această contribuție, nu găsesc niciun prilej pentru a-și arăta recunoștința față de români!… Dimpotrivă! Exemplul cel mai șocant fiind evreii, care ne acuză de holocaust în loc să-și arate recunoștința față de guvernanții din acea vreme, față de Ion Antonescuți, față de poporul român. Desigur, gestul lui Filderman, „cel mai important evreu din Europa”, materializat prin așa zisul său testament, mai contrabalansează abjecția acelor evrei care ne acuză de genocid! Tocmai pe noi, românii! Care am fost așa de îngăduitori și de generoși cu ei și cu toată lumea! Ce nedreptate poate fi mai mare?! O să-i bată Dumnezeu pe evrei pentru această infamie! Și nu mă bucură deloc acest gând! Această convingere! O să-i bată Dumnezeu!
Vorbeați de ne-norocul nostru. Puteți da un exemplu?
Păi ce s-a întâmplat după 1990 poate fi interpretat și în acest fel!… Dar exemplul cel mai concludent este, după mine, regele poltron Carol al II-lea, figura cea mai sinistră din istoria noastră. Nu trebuia să ajungă rege! Nu merita nici să se nască!… A fost asasinul celei mai frumoase generații de patrioți!… A lipsit atât de puțin ca să nu ajungă în postura de suveran!… Culmea este că un patriot ca Iuliu Maniu i-a netezit calea… Tandemul Carol – Mihai este un capitol din Istoria ne-norocului românesc. Capitolul cel mai dureros!… Nu m-am putut împiedica să mă gândesc ce ar fi ajuns România fără domnia lui Carol al II-lea! A avut un frate, prințul Nicolae, care ar fi ajuns rege dacă aveam noi puțin noroc și ar fi fost un rege atașat de neam și responsabil pentru faptele sale. Nu ca Carol sau Mihai! Dar „n-a fost să fie”! Cunoști vorba aceasta: n-a fost să fie?!
Da, a circulat în cercurile naționaliste, ca expresie a conștiinței ne-norocului nostru. Am întâlnit-o la Mircea Vulcănescu, printre alții.
E o nedreptate tragică de fiecare dată când n-a fost să fie! Când am ratat ceva care ni se cuvenea pe drept cuvînt! Iar asta s-a întâmplat de atâtea ori!… Eu am văzut această nedreptate și în situații mai mărunte! Cazul lui Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist din lume la vremea sa, care n-a avut parte de o recunoaștere meritată printre altele și din cauza invidiei care l-a înconjurat. Am suferit câinește când la Mexic Dobrin n-a prins echipa națională din pricina unui antrenor mediocru… Ne-norocul nostru a fost nimicnicia unui românaș de-al nostru!… Că veni vorba de fotbal, de sport, ați remarcat de câte ori arbitrii internaționali au fost incorecți cu noi?…
Și mândria că sunteți român de unde o aveți? Ce îndreptățire îi găsiți?
În primul rând sunt mândru de mine!… Până la această vârstă nu am trădat și nu am vîndut pe nimeni! Nu am mințit pe nimeni! Sunt mândru de părinții mei, de frații mei, de copiii mei!… De neamul meu! De prietenii și colegii mei. Mulți dintre ei oameni de caracter, de cuvînt, niciun infractor printre ei! Mă revăd cu mare drag cu fiecare dintre ei!… Iar dacă mă gândesc la neamul meu cel românesc, am în vedere câteva situații când viața, istoria, i-a pus pe români la linia de start cu alte neamuri și a instituit un concurs neștiut, de care s-a aflat mai târziu! Așa a fost la sfârșitul celor două războaie mondiale, mai ales al doilea, când s-a aflat cum s-a purtat fiecare armată cu prizonierii săi!… Nicio armată nu s-a ridicat la nivelul omeniei românești arătată față de adversarul ajuns la mila ta! Tradiția est veche, d pe vremea lui Dromichete! Nu întâmplător cuvîntul OMENIE nu are echivalent în alte limbi!… În același sens pledează și felul cum a fost guvernată Transnistria, unde am fost armată de ocupație!… Stalin însuși a fost capabil să recunoască meritele românilor în comportamentul față de populația civilă!
Sau Ungaria, Budapesta ocupată de români!… Ce capitol glorios!
Un capitol din încă nescrisa Istorie a Omeniei Românești… În această ordine de idei e bine să cunoască tot românul câteva povești frumoase și adevărate despre caracterul românilor, comparat cu al altora!… Am pomenit de Transnistria! Aceasta a fost încredințată de nemți să fie administrată de români! Pe teritoriul soviectic ocupat de germani și coaliția Axei au mai fost câteva asemenea guvernăminte, conduse de un guvernator. Au fost cu totul 11 guvernatori care au administrat teritoriul ocupat al Uniunii Sovietice. La sfârșitul războiului, din ordinul expres al lui Stalin, toți acești guvernatori au fost arestați și aduși în fața poporului, să fie judecați de cei pe care i-au guvernat, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană care să reclame un abuz, o fărădelege săvârșită de acel guvenator, să fie spânzurat în fața poporului. Procesele acestea s-au ținut în piața publică, cu spânzurătoarea montată deja, iar la sfârșitul dezbaterilor 10 dintre guvernatori au fost ridicați în ștreang, găsiți vinovați de abuzuri față de populația civilă!… Unul singur a fost scutit de această cinste și declarat nevinovat. Nimeni nu-i reproșase nimic! Iar acela a fost guvernatorul român al Transnistriei, profesorul George Alexianu!… Îți place povestea asta?
O cunoșteam! Cunosc și cum s-a terminat pentru Alexianu! Sovieticii l-au trimis la București, declarându-l nevinovat! La București a fost implicat în procesul lui Antonescu și declarat criminal de război pentru participare la ședința de guvern la care s-a hotărît atacarea Uniunii Sovietice! Ceea ce era complet fals, la data aceea, când s-a ținut ședința respectivă de guvern, George Alexianu nici măcar nu se cunoștea în persoană cu generalul Ion Antonescu. Era însă bine cunoscut pentru competența sa juridică în drept administrativ și ca om corect, de onoare. Acesta a fost motivul pentru care Antonescu a apelat la Alexianu pentru dificila funcție de guvernator al Transnistriei.
O frumoasă poveste și puțin cunoscută îi privește pe românii basarabeni!  Țarul Rusiei avea un regiment de gardă personală, alcătuit de tineri militari selectați din toate popoarele marii Rusii. Printre ei și un grup destul de numeros de români basarabeni. După ce a izbucnit mascarada numită revoluția din Octombrie Roșu, țarul a primit un soi de arest la domiciliu, într-un palat din Petersburg. Lipsit de orice putere politică, cu un viitor nesigur, țarul a început să fie părăsit de militarii din regimentul de gardă. Singurii care i-au rămas credincioși până la capăt au fost românii din Basarabia și un grup de militari ceceni!… Au fost aceste două povești ca un fel de concurs, la al cărui start s-au prezentat mai multe națiuni, printre care și românii noștri! Și au excelat prin profesionalism, loialitate și omenie!… Ia aminte și la toamna lui 1989, cu căderea comunismului! Peste tot lucrurile s-au petrecut după modelul ceh, al revoluției de catifea, numai la noi a curs sânge! Atâta sânge! De ce? E greu de spus în câteva cuvinte. Dar e limpede că se întâmplă ceva deosebit cu noi, românii, facem mereu excepție!
Istoria Omeniei Românești? Frumos titlu! Există material pentru a scrie o asemenea istorie? Mai povestiți un capitol din această istorie!
O poveste din evul mediu, care le plăcuse mult liderilor pașoptiști, o povesteau cu plăcerea de a descoperi la înaintașii lor merite care îi singularizau față de alte popoare!… Cazul execuțiilor publice, când o persoană era condamnată la moarte și trebuia să se găsească un călău care să ducă la îndeplinire sentința! Ei, bine, nu se găsea românul care să fie călău, care să-i pună bietului condamnat ștreangul de gât sau să-i reteze capul!… În alte țări era dispută mare pentru această funcție, era ofertă publica generoasă, iar spectacolul execuției era gustat mult de public!… Erau frecvente cazurile în țările românești când bietul condamnat la moarte murea de bătrânețe căci nu se găsea cine să-i ia viața! Într-un târziu autoritățile au apelat la alogeni, țigani sau albanezi, care să fie călăi, dar nu a fost nici asta o soluție căci lumea, concetățenii, îl marginalizau și-i făceau viața imposibilă nenorocitului care accepta să ia viața altcuiva fără niciun motiv personal…
Da, constat că aveți argumente de tot felul privind… cum s-o numesc?
Excelența românilor!… Am mai scris câteva pagini pe acest subiect, au mai scris și alți autori, există ceva bibliografie, suficientă pentru a ne gândi serios la Istoria Omeniei Românești!… În această ordine de idei semnalez celor ce ne citesc un text magnific despre sufletul românesc. Este vorba despre Secretul scrisorii pierdute, eseu semnat de Nicolae Steinhardt. Nicolae Steinhardt face demonstrația faptului că există un stil de comportament tipic românesc, de mare valoare morală și spirituală! Un stil românesc de a-ți asuma condiția de om! Instinctiv, cei care ne iubesc, ca și cei ce ne urăsc, simt că există acest stil românesc de a percepe lumea, de a reacționa la provocările vieții, ale istoriei. Secretul scrisorii pierdute este un text prin care evreii se spală de multe păcate! Din păcate, cei mai mulți evrei i-au întors spatele lui Steinhardt, nu-l recunosc  că ar fi de-al lor. Și au dreptate! Nicolae Steinhardt și-a depășit condiția de evreu. Judecat în absolut, Steinhardt a fost un român lucid, conștient de valoarea acestui titlu de noblețe sufletească pe care îl merită cu prisosință…

A consemnat Victor Dogaru
București, 04.12.2018