Naţiune, Naţionalism, Stat Naţional
Conf. univ. dr. G.D. Iscru
Motto:
Naţiunea întrânsa ne-am născut, ea este mama noastră (Simeon Bărnuţiu, 1848).
România
este stat naţional, suveran, unitar şi indivizibil (Art. 1 din Constituţia
României).
Readucem în discuţie această chestiune
fundamentală într-un moment greu al naţiunilor lumii, în context şi al
naţiunii noastre, azi, când împătimiţii dominaţiei planetare pun deschis
problema lichidării acestei principale permanenţe a istoriei NAŢIUNEA, poporul istoric, cum i-a spus Eminescu. Readucem, am spus, căci
cercetând şi reflectând îndelung, valorificând şi contribuţia înaintaşilor, problema aceasta am abordat-o şi am rezolvat-o ştiinţific într-o carte recentă şi am reluat-o apoi, ca atenţionare, ca avertismnet,
ca semnal de alarmă, în câteva studii publicate în presă.
Cum spuneam în alt loc, în ceasurile de mare
cumpănă istorică, cum este şi cel pe care-l trăim azi la nivel planetar şi
la nivel naţional, trăitorii prezentului, pe lângă propria lor judecată şi
decizie, pentru a ieşi dintr-o situaţie limită întreabă istoria regina
ştiinţelor umaniste, cum i s-a spus , istoria Neamului lor şi istoria
lumii, iar din istorie pe cele mai reprezentative personalităţi, cele mai
ataşate poporului istoric şi, drept consecinţă, recunoscute de popoare ca
stâlpi de lumină şi energie. Iar istoria şi personalităţile ei emblematice
care au gândit şi s-au exprimat în acest domeniu au concluzionat că
naţiunea naţiunea etnică, singura accepţiune ştiinţifică a conceptului! a fost este şi va rămâne principala permanenţă a istoriei lumii.
Şi astfel am început, din motto, cu cea mai
adâncă şi mai succintă cugetare asupra naţiunii, spusă într-un moment de
răscruce pentru fiinţa noastră naţională de gânditorul cel mai
reprezentativ, al locului şi al timpului, Simeon Bărnuţiu, atunci când
liderul emblematic al revoluţiei de la 1848-1849, Avram Iancu, formula
deviza: Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim! şi
dădea, în stilul său, ordinul de luptă: No, hai!
Şi atunci, dacă mama noastră se află, pentru
fiecare, sub aura sacralităţii, naţiunea noastră, în care cu toţii ne-am
născut, cum poate fi?
Tot atunci, în 1848, omologul de peste Carpaţi
al lui Bărnuţiu, care ca şi acesta şi închinase ţării sale viaţa, Nicolae
Bălcescu, tălmăcea alor săi că naţionalitatea (naţiunea, n.n.) este
forma cea mai dezvoltată a raselor ... Ea este legitimitatea popoarelor.
Iar geniul nostru naţional, Mihai Eminescu prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari, cum i s-a spus (dr. Aurel
David) pleda ferm pentru a se respecta suprema lege a conservării
naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale,
adăugând: naţiunea, noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o
Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre ...
Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor şi s-ar şterge
din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi a
ţării vom stărui ....
Foarte interesantă pentru contextul actual este
vocea lui I.C. Brătianu, cel care, treptat, a devenit unul din cei mai
importanţi oameni de Stat ai României. Preocupat ca şi Nicolae Bălcescu,
ca şi generaţia lor paşoptistă de altfel de revoluţia viitoare în
contextul european, în 1853, la câţiva ani după revoluţia paşoptistă
reprimată de imperii, când împreună cu mulţi căuzaşi îmânca pâinea neagră
a emigraţiei, I.C. Brătianu dorea ca revoluţia viitoare să fie
renaşterea Europei pentru o libertate statornică. Şi, în această
perspectivă ţinea să lămurească problema naţiunii ca fiind
esenţială în viitorul context. Anume, dorea ca românii să-nţeleagă că
d-a trăi ca naţie e cea dintâi condiţie a unui popor iar
apărarea naţiunii contra celor care au nelegiuirea d-a voi să-i
lipsească de dânsa este nu numai un drept ci şi o datorie sfântă; crimă şi
sinucidere d-a nu o face. Ca şi Bărnuţiu în 1848 findcă era un crez
al secolului naţiunilor! şi I.C. Brătianu considera naţiunea
drept cea dintâi condiţie a libertăţii. De aceea, continua el,
naţiunea nu se poate dobândi nici dezvolta subt steagul
despotismului. În spiritul veacului era şi convingerea lui I.C.
Brătianu: că naţiunea, libertatea şi democraţia erau valori supreme îngemănate. Şi sublinia, adresându-se atunci mai ales românilor
ardeleni: Nu credeţi că naţionalitatea (naţiunea, n.n.) se
poate dezvolta subt suflare străină. Iar făcând pe mortul, nu vom
reînvia naţionalitatea noastră. Invocând, în sfârşit, obiectivul
major al unităţii politice, I.C. Brătianu spunea semenilor săi că sufletul
României nu se poate manifesta decât în unitate naţională şi că pe
cât vom fi trunchiaţi, locul naţiei noastre va fi gol în corul cel mare al
omenirei şi omenirea va suferi şi noi vom suferi mai tare.
Deci, acest revoluţionar paşoptist şi apoi mare
om de Stat român, scrutând viitorul, se pronunţa pentru o Europă a
naţiunilor suverane cu Statele lor naţionale unitare şi independente.
Iar aceasta ar putea fi, cu adevărat, renaşterea Europei pentru o
libertate statornică. Soluţie cu atât mai mult valabilă azi.
Marele istoric Nicolae Iorga, în 1912 făcea
această remarcă importantă asupra naţiunii: Cea mai firească societate
omenească este naţiunea. Iar în 1922 adăuga: Naţiunea este o
fiinţă organică, în sensul că tot ce se găseşte întrânsa nu se
desparte de dânsa şi colaborează la viaţa ei. În 1940, cu câteva luni înainte de a fi asasinat, când Statele europene cădeau sub agresiunea
hitleristă, savantul, cu autoritatea ştiinţei şi clarviziunii sale încuraja naţiunile aflate în suferinţă să nu piardă speranţa: Mai e
naţiunea le spunea el. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi
nu se poate nimici nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi
plastic, De la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune, în
ceasurile rele le resoarbe, le ascunde în misterul ei sacru până la o altă
tresărire în afară, ca arborele care-şi întinde vlaga în toamnă pentru o
nouă primăvară. Deci, orice ar fi, pentru cei mai mici şi ameninţaţi, înapoi la naţiune.
Cel mai de seamă doctrinar al ortodoxiei
româneşti, părintele Dumitru Stăniloae, într-o îndelungată activitate
publicistică s-a oprit frecvent asupra conceptului fundamental de naţiune. Naţiunile sunt comuntăţi de destin scria el în 1940,
comunităţile cele mai temeinice, mai statornice .... Pentru
doctrinarul ortodox care cu un an înainte îşi publica antologia
Ortodoxie şi românism, naţiunea este o condiţie fundamentală a
mântuirii. Iar în anii celui de-al doilea război mondial, când
naţiunile au fost atât de greu încercate, părintele Stăniloae scria: Neamurile
(naţiunile, n.n.) sunt zone ontice ireductibile. Ele sunt unităţi
specifice ale omenirii. Şi continua: Aceste întreguri etnice, vii
organisme spiritual-biologice, nu pot fi sfărâmate pentru a se crea
comunităţi bisericeşti anaţionale. În alt articol, reluând ideea
permanenţei naţiunii de-a lungul istoriei, scria: între realităţile
fundamentale care au rămas după furtunile istoriei au fost în primul rând
Neamurile (naţiunile, n.n.), căci Neamurile au fost întotdeauna purtătoarele istoriei şi ale culturii. Drept aceea,
continua autorul, oricâte noutăţi ar putea ţâşni de pe urma războului
actual, nu încape îndoială că Neamurile vor continua să rămână ca
realităţi fundamentale ....
Marele sociolog Dimitrie Gusti, referindu-se la
ponderea naţiunii la nivel palnetar, nota: Naţiunea este realitatea
centrală care însumează toate aspiraţiile fireşti ale indivizilor şi de la
care pornesc nu spre altă fiinţă ci spre un nou plan de relaţii toate
manifestările internaţionale ....
În ce ne priveşte, valorificând contribuţiile înaintaşilor şi pornind de la ei, am sintetizat în definiţii şi
caracterizări succinte conceptul de naţiune naţiunea etnică!,
de Stat naţional, precum şi blindajul lor de oţel special,
naţionalismul.
Naţiunea este o
comunitate umană etno-lingvistică, sedentarizată pe un teritoriu al ei,
cristalizată într-un îndelungat şi complex proces istoric în care şi-a
constituit un specific naţional, codul său etic, spiritualitatea sa,
şi-a afirmat identitatea şi suveranitatea naţională atributele ei
supreme şi inalienabile, voinţa politică şi obţiunea religioasă toate
materializate în Statul naţional, devenind astfel principala permanenţă
a istoriei.
La nivel planetar a prevalat şi prevalează
dreptul naţiunii înaintea tuturor.
Naţiunea traco-geto-dacilor strămoşii noştri
reali, descendenţi ai poporului primordial al Europei (arienii/pelasgii), creatoarea primelor civilizaţii europene, în Neolitic, a fost prima
naţiune constituită pe bătrânul continent, cu primele State naţionale.
Statul naţional, fiu natural
al naţiunii, coordonatorul dezvoltării ei optime şi al apărării ei în faţa
oricăror provocări şi primejdii, este un ansamblu organic de instituţii
continuu perfectibile în dinamica vieţii, acreditat de istorie ca
formaţiune politică ideală, devenit expresia politică a poporului suveran în epoca modernă epoca suveranităţilor naţionale în care egalitatea în
datorii şi drepturi s-a impus ca un bun comun al tuturor cetăţenilor săi.
Şi redăm aici cea mai reprezentativă şi mai
fermă apreciere asupra specificului naţional şi a Statului naţional pe
care i-o datorăm geniului nostru naţional, Mihai Eminescu:
Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi
continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să
rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca
limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un
cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să
pătrundă pururea această dezvoltare.
Şi Eminescu concluziona: Voim Statul
naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca
stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi.
Naţionalismul atât
de deformat şi de hulit de propaganda Forţelor de dominaţie! este
sentimentul sacru al oricărui nativ ce se revendică de la o naţiune şi,
deopotrivă, datoria lui sacră de a contribui la dezvoltarea optimă a
acesteia şi de a o apăra până la sacrificiul suprem. Totodată,
naţionalismul implică sentimente similare pentru toate naţiunile lumii surorile bune ale naţiunii sale în florilegiul planetar al naţiunilor.
*
Deci, după atâtea opinii ale unor înaintaşi de înaltă ţinută ştiinţifică şi patriotică, concluzii pertinente la care
aceştia au ajuns prin îndelungate reflecţii asupra surselor studiate şi
după propria experienţă de viaţă, ce trebuie să facem noi pentru a nu
greşi faţă de înaintaşii noştri, faţă de noi înşine, faţă de contemporanii
şi urmaşii noştri, pentru a găsi întotdeauna cuvântul ce exprimă
adevărul?
Ne aflăm, într-adevăr, sub greutatea axiomatică
a realităţii istorice, reţinută şi în opiniile citate, privitoare la
naţiunea etnică şi la Statul ei naţional valori supreme aflate acum la o
răscruce a istoriei iar pe de altă parte suntem şocaţi de o aşazisă viziune nouă care, ignorând datele şi legitatea istorică, postulează schimbarea, la comandă, a ceea ce este statornicit ca permanenţă istorică
şi direcţie de evoluţie spre mai bine, postulează o schimbare în acest
mod în însăşi natura umană.
Spuneam la început că lumea şi noi, cu lumea! se află, azi, într-un moment greu, ca urmare , în fond, a unor
slăbiciuni şi erori ale însăşi Societăţii umane, perpetuate în timp.
Societatea modernă, ajunsă prin lupta milenară a naţiunilor în această
epocă a suveranităţilor naţionale, epocă în măsură să asigure, în sfârşit,
armonia socială şi democraţia reală idealul tuturor
timpurilor istorice a fost şi ea deturnată de la mersul său firesc de
către Forţele de dominaţie planetară. Acestea, preluând de la defunctele
imperii istorice himera Imperiului universal, plănuiesc constituirea
unui, la fel de himeric, Imperiu global condus de un Guvern mondial, într-o aşazisă Nouă Ordine Mondială, cu trecerea printr-o fază
intermediară, pregătitoare, de aşazise Uniuni superstate zonale în
care să se topească naţiunile etnice reîncarcerate, cu Statele lor
naţionale într-un superstat civic şi multicultural, fără culoare
naţională.
Prima Uniune de acest fel intitulată,
semnificativ, Uniunea Statelor Americane (U.S.A.) a fost creată către
sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu gândul de a cuprinde în viitor cele
două Americi iar altele două, până acum, au fost create în secolul XX:
celebra U.R.S.S. iar mai nou Uniunea Europeană (U.E.). Mai sunt planificate şi altele.
Corifeii acestor Forţe şi ai acestor entităţi au
elaborat şi au promovat noua viziune asupra naţiunii şi a
Statului ei naţional. Prima variantă a acestei noi
viziuni a fost cea leninist-stalinistă/masono-comunistă (bolşevică) şi pe
baza ei s-a constituit în 1922 prima mare închisoare modernă a naţiunilor
deja încarcerate în imperiul istoric anterior, autocrat, al ţarilor,
numit acum Uniune (U.R.S.S.), cu dezastruoasele rezultate cunoscute.
Varianta postula dispariţia previzibilă a naţiunilor, dar nu găsise încă formula magică a dispariţiei iar corifeii au trecut la aplicarea forţei,
cu lichidări masive împotriva duşmanilor poporului, hotărâţi să
construiască o mare naţiune sovietică. Era noua invenţie în
materie, în plan euro-asiatic, după sintagma naţiune politică a
nobilimii din Evul mediu şi sintagma naţiune americană, nume care începea să fie folosit pentru mozaicul etnic ce popula U.S.A.
Trecându-se, la începutul secolului XX, la faza neoimperialistă şi constituindu-se Conspiraţia neoimperialistă
mondială pentru reîncarcerarea naţiunilor care, prin luptă milenară,
obţinuseră recunoaşterea principiului suveranităţii, cu dreptul
constituirii/reconstituirii Statelor naţionale, corifeii Forţelor de
dominaţie au căutat continuu formula magică pentru amăgirea şi
reîncarcerarea naţiunilor europene, naţiuni cu străvechi rădăcini istorice
şi cu o civilizaţie avansată. Astfel, au relansat, în etapa interbelică,
ideea unor federaţii zonale şi chiar ideea unor State Unite ale
Europei, dar evenimetele s-au precipitat şi ideile s-au stins.
Între timp se pornise discret dar mai ales
secret lucrarea unei noi construcţii europene, căutându-se momentul
potrivit pentru punerea în operă a proiectului. Şi momentul a venit
după cel de-al doilea război mondial, când printr-o politică a paşilor
mărunţi s-a declanşat acţiunea de constituire a Uniunii Europene. Între timp, marea Uniune sovietică, datorită represiunilor şi
contradicţiilor interne, ca şi agresivităţii în plan extern, urca
stăruitor către un prag al exploziei la sfârşitul secolului XX, iar uniunea de peste ocean avea ... probleme; chiar un cunoscut ziarist al
ei o numea imperiul sălbăticiei. În occident se afirma însă Uniunea
Europeană. Şi în timp ce U.R.S.S. cădea de fapt se metamorfoza, cu
chinuri inerente, într-un mare Centru de Putere, Uniunea Europeană
lansa, în ianuarie 2006, varianta a doua în problema desfiinţării
naţiunilor etnice şi a Statelor lor naţionale ai căror lideri acceptaseră
sau vor accepta, semnând, aderarea la U.E., variantă dată sub forma
unei Recomandări, conţinând şi formula magică pentru aceasta: adică
transformarea naţiunilor etnice în aşazise înaţiuni civice care, cu
Statele lor naţionale, devenind şi ele civice şi multiculturale să se topească în Superstatul U.E., condus după aquis-ul comunitar
elaborat de specialiştii tehnocraţi ai Centrului, conduşi mult timp de
Jean Monnet.
Cercetând constituirea şi ascensiunea U.E., doi
autori englezi Cristopher Booker şi Richard North , cu o investigaţie
la zi şi o bibliografie impresionantă, au elaborat iar în 2003 au publicat
o impresionantă carte ştiinţifică purtând un titlu semnificativ:
Uniunea Europeană marea amăgire, tradusă imediat şi editată în limba
română, dar tăcută de media noastră internă (prima valorificare în cartea citată în nota 1). Titlul exprimă demonstraţia convingătoare din
conţinut iar finalul o rezumă succint şi se constituie ca o previziune. îl
recproducem aici:
Numai când oamenii au descoperit că şi-au
pierdut democraţia şi puterea propriilor lor ţări de a se guverna singure,
au început să aprecieze într-un fel nou cât de preţioase erau valorile
care le-au fost luate fără ştirea lor. Deveniseră victimele uneia dintre
cele mai mari prefăcătorii colective ale secolului XX care din acest punct
de vedere merită să fie aliniată lângă visele de autoamăgire ale
comunismului.
Mai curând poate, iar nu mai târziu, fantezia
<<marelui proiect european>> se va destrăma, biruită de realitate,
distrusă de toate acele contradicţii pe care ambiţiile ei demente n-au
fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată spera să le
rezolve. Dar va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care
popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la
viaţă. (op. cit., p. 314, s.n.).
Au urmat şi alte previziuni similare, câteva
atenţionări în presă, cotidianul Ziua monitoriza inteligent
evenimentele, dar factorul nostru politic intern şi urma programul.
Astfel că România, abia ieşită de sub obedienţa
directă a U.R.S.S. (aflată în curs de metamorfozare), a fost inclusă în
U.E. prin semnăturile liderilor de atunci, cu de la ei putere, în
2007 şi, operativ, cu aprobarea Parlamentului. Semnând aderarea la U.E.,
liderii au cedat suveranitatea naţională şi au angajat ţara să urce şi
următoarele două trepte numite, eufemistic, integrare şi globalizare; la capătul scării, desigur, urma a se deschide larg
porţile Imperiului global.
Ce era de făcut?
Înaintaşii noştri ne-au dat soluţia pentru a nu
greşi în asemenea ceasuri de cumpănă.
Ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi ne-a spus acelaşi Simeon Bărnuţiu, pentru că poporul nu se abate de
la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag
pe unii din celelalte clase, care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe
popor dinpreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica
luptei ....
Şi cum trebuie procedat încă ne-a spus Mihai
Eminescu:
Schimbaţi opinia publică, daţi-i o altă
direcţiune, răscoliţi geniul naţional spiritul propriu şi caracteristic
al poporului din adâncurile în care doarme, faceţi o uriaşă reacţiune
morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românească să fie mai mare
decât uman, genial, frumos. în fine, fiţi români, români şi iar romni!.
Nu din laşitate ne vine în minte zicala
populară: Uşor de spus, greu de făcut!. Căci factorul politic,
autointitulata clasă politică, după aderarea la U.E., din 2007, şi
urmează cu zel programul pro-european, aşa cum i se cere. Personal, atât
cât am putut am atras atenţia asupra drumului greşit pe care se merge, cel
mai important prin cartea din 2010 (vezi nota 1). Apoi am continuat, cu
posibilităţile şi mai reduse ale pensionarului. Au procedat şi alţii la
fel, dar tot cu dezamăgiri. Citez cartea d-lui general (r) Gh. Dragomir,
Europa cu capul în stele şi trupul însângerat (Ed. România în lume,
Bucureşti, 2011, 331 p.) sau cartea a doi sociologi, prof. dr. T.O.Bompa
şi prof. dr. D. Porojan, România acum ori niciodată! (Ed.
Irecson, Bucureşti, 2010, 287 p.), în sfârşit cel mai important semnal de
alarmă, cartea omului politic prof. dr. Gheorghe Funar intitulată
Holocaustul împotriva românilor, două volume masive (Ed. GEDO,
Cluj-Napoca, 2011 şi 2012), continuată prin conferinţe de presă şi
articole, punctând derapajele şi formulând soluţii de îndreptare; probabil
va urma un nou volum.
Între timp, adeverindu-se previziunea celor doi
autori englezi şi alte previziuni similare, Uniunea Europeană a intrat în
criză, devenită repede megacriză, cu perspectiva unei explozii. Liderii
şi doctrinarii U.E., alarmaţi şi ei, s-au întrunit non-stop, dar nu s-au
putut abate de la direcţia dată. Astfel că, după dezbateri au decis doar
să schimbe titulatura: în loc de Uniunea Europeană, au reînviat formula
americană, de două ori eşuată în Europa: Statele Unite ale Europei,
absolut inadecvată pentru bătrânul continent cu naţiuni având
rădăcini istorice adânci şi o civilizaţie recunoscută. în fond, cu această schimbare U.E. rămânea aceeaşi Mărie cu altă pălărie, cum am
atenţionat într-un studiu apărut în presă, în care insistam asupra ideii
unei Europe Unite dar o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor
naţionale independente. Au însă medicii o vorbă de duh: Frecţie la
picior de lemn!.
Şi tăvălugul, pentru noi dar nu numai pentru
noi! şi continuă rostogolirea iar megacriza din U.E. refuză să dea
semne de vindecare. Noi rămânem cu Suveranitatea cedată, cu falsificarea
identităţii naţionale reale reconfirmată guvernamental în varianta cea mai
dură. în paralel se resimte acut efectul înstrăinării de până acum a
activelor economice şi a resurselor naţionale strategice şi se înstrăinează în continuare ce a mai rămas neînstrăinat.
Pământul ţării, conform Constituţiei revizuite,
continuă să se vândă într-o veselie, la străini şi la apatrizi.
Ministerul Educaţiei rămâne cu obiectivul principal, învăţământul,
căzut din titulatură, Sănătatea se îmbolnăveşte periodic. Roiuri umane, ca odinioară, contiună să plece în migraţie în lumea largă,
pentru o viaţă decentă, în timp ce viaţa politică se derulează într-o
vrajbă endemică şi la intervale de timp lansează noi campanii de revizuire
a Constituţiei pentru a fi pusă de acord cu aquis-ul comunitar,
conform angajamentelor asumate de lideri şi de Parlament în 2007, când a
fost cedată suveranitatea naţională etc. etc. etc.
Acum, în cea de-a treia campanie de revizuire a
Constituţiei, bătălia cea mare se dă în jurul articolului 1, mai exact în
jurul conceptului de Stat naţional al acesteia. Din punctul de vedere al
celor interesaţi acest atribut major a mai rămas de eliminat din
respectivul articol, în cea mai mare parte deja golit de conţinut prin
cedarea suveranităţii şi falsificarea identităţii naţionale.
Cu eliminarea din Constituţie a conceptului de
Stat naţional, factorul politic s-ar conforma integral recomnadării U.E.
din ianuarie 2006, Statul naţional devenind civic şi multicultural, spre
satisfacţia unor agresive extremisme minoritare şi ar fi pregătit să se topească în himericul Imperiu global. De altfel, conceptul în sine a
fost serios afectat din altă direcţie: prin fiscalitatea excesivă
promovată de guvernele tranziţiei Statul naţional pare să devină
Stat fiscal. România s-a comunicat recent are cel mai mare
procent de impozitare a muncii.
Având în vedere situaţia limită în care
ne aflăm, nu o revizuire a Constituţiei ne este necesară ci, într-o
perspectivă bine chibzuită, ne este necesară o nouă Constituţie.
Iar Constituţia care ar ieşi din actuala revizuire ar trebui să asigure
cadrul legislativ pentru următoarele obiective majore: recuperarea
suveranităţii naţionale; recuperarea identităţii naţionale reale;
readucerea acasă a activelor economice şi a resurselor naţionale înstrăinate, în paralel cu revenirea acasă a cetăţenilor Statului
naţional plecaţi în lume pentru pâinea familiilor lor; redobândirea
pământului ţării vândut străinilor şi apatrizilor după ultimele două
revizuiri ale Constituţiei; reconsolidarea instituţiilor Statului naţional
pe temelia interesului naţional; grija deosebită pentru a nu fi afectată
străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă prin ecumenismul globalizator care se preconizează. Grija pentru toate acestea şi pentru
multe altele care s-au deteriorat ar urma să fie înscrisă în noua
noastră Constituţie, a Statului naţional suveran, unitar şi
indivizibil şi în legile speciale care ar urma să se dea în litera şi
spiritul ei, într-un efort stăruitor de renaştere naţională în care
totul trebuie regândit şi restatornicit.
Legat de ceea ce am afirmat anterior, se impune
o precizare specială cu privire la religia noastră strămoşească.
Ortodoxia este religia noastră naţională. Termenul este o
traducere în limba greacă a expresiei: dreaptă credinţă. Noi
includem în acest termen, ca dreaptă credinţă, şi străvechea noastră
dreaptă credinţă monoteistă, multimilenară, a strămoşilor reali, de la
arieni la traco-geto-daci. Şi numai în această accepţiune considerăm
deosebit de importante precizările doctrinarului teolog Dumitru Stăniloae,
care scria în 1939 în cartea sa, Ortodoxie şi românism,
următoarele: Când accentuăm elementul ortodox din firea românească
arătăm un motiv în plus pentru necesitatea ca neamul nostru să rămână pe
linia ortodoxă dacă vrea să nu decadă din românism şi în general dintr-o
situaţie superioară în una inferioară. Aceasta ar fi nu numai o cădere din
ordinea naturală ci şi o păcătuire faţă de Dumnezeu, care n-ar rămâne
nepedepsită. Şi dădea exemplul evreilor: Evreii au fost
avertizaţi în mod special de profeţi să nu cadă din religia înaltă a
părinţilor iar pedeapsa pentru această cădere prin neprimirea lui Hristos
a fost gravă, arătându-se ca o degenerare naţională (op. cit.
p. 52, s.n.).
Şi, revenind la români: O părăsire a
ortodoxiei (de către români, n.n.), avută timp îndelungat, echivalează cu
degenerarea care e legată de orice coborâre dintr-o situaţie spirituală
mai înaltă.
Un avertisment similar ne-au lăsat şi marele
istoric Nicolae Iorga şi mareşalul Ion Antonescu (vezi Ion Lazăr,
Meandrele istoriei, Cluj-Napoca, 2013).
Or, privitor la religie, Uniunea Europeană,
faţă de care liderii şi Parlamentul au semnat şi au votat aderarea în
2007, deja ne promisese, în 2005, ca perspectivă, o Europă
post-creştină. Comentariile sunt de prisos.
Să fim însă bine înţeleşi: Orice compatriot
raţional şi orice european cu mintea întreagă dereşte o Europă unită,
dar, cum spuneam mai sus, o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor
lor naţionale independente, edificată pe temelia unui complex de
relaţii, convenţii, tratate în beneficiul reciproc, pentru o dezvoltare
optimă şi pentru apărare, pentru pace în lume. Aceasta ar putea fi, într-adevăr, cum ne spunea revoluţionarul paşoptist şi mare om de Stat
I.C. Brătianu reanşterea Europei pentru o libertate statornică şi
pentru ca naţiunile ei să nu devină victime ale jocului periculos şi
iresponsabil pus la cale de înalţii prelaţi ai globalizării, joc la care
au aderat, fără rezerve şi cu o supunere oarbă multe cozi de topor şi de
la noi din ţară şi multe, foarte multe, aşazise elite culturale,
universitare şi politice.
Conştientizăm greutatea acestui efort de
renaştere naţională, mai ales că el trebuie concertat planetar căci şi
primejdia este planetară.
Pentru acest efort ne este necesar un partid
politic construit pe alte criterii decât până acum, partid care, în
consens cu alte partide, la fel construite, unite pe vectorul forţă al
renaşterii naţionale, să-şi asume această răspundere. Partidele politice
existente, în primul rând cele generatoare de baroni moderni ciocoi
noi cu bodyguard, cum le-a spus scriitorul Dinu Săraru , generatoare de
discordie şi de politică aistorică, au dovedit că nu sunt capabile să-şi
asume un astfel de efort.
Criteriul de constituire a partidelor
politice moderne pentru na contracara efortul de dominaţie mondială al
celor celor care l-au promovat şi îl promovează.
Partidele politice ale epocii moderne epoca suveranităţilor naţionale, a armoniei şi a democraţiei reale, dinamizatoare ale unei vieţi politice sănătoase, benefice într-un Stat
naţional trebuie să exprime, fiecare în parte, şi toate împreună, În
plan naţional şi pe componentele majore de dezvoltare a Societăţii,
unitatea naţională pe temeiul armoniei sociale şi al
democraţiei reale şi să militeze consecvent pentru optimizarea
dezvoltării, pentru prevalenţa dreptului naţiunii, al poporului
suveran înaintea tuturor, pentru buna convieţuire în lume.
Cei care au fost şi sunt interesaţi să domine
lumea un obiectiv himeric şi criminal şi în primul
rând să desfiinţeze naţiunile etnice şi Statele lor naţionale, să le
reîncarcereze într-un Imperiu universal sau , mai nou, Într-un Imperiu
global, i-au învăţat pe cei vizaţi adică restul lumii! să-şi
constituie partide politice pe segmente sociale şi cu doctrine înscrise pe
o roză a vânturilor. Pentru ca învrăjbindu-se de jos în sus şi de sus în jos în lupta pentru putere, să destabilizeze societatea,
Statul naţional, astfel ca acestea, globalizate, să poată fi dominate de învăţătorii lor. Problema aceasta trebuie explicată pe-ndelete tuturor
compatrioţilor, tuturor concetăţenilor. Trecerea la acest nou sistem de
convieţuire a partidelor politice va însemna o adevărată revoluţie în
viaţa politică a lumii, în beneficiul naţiunii şi al Statelor lor
naţionale, a popoarelor suverane şi cea mai puternică lovitură dată
forţelor de dominaţie mondială, Paşnic, fără violenţă!
Din păcate, demersurile personale de până acum oferind noi, după posibilităţile proprii, consiliere ştiinţifică şi
doctrinară n-au dat rezultate concrete. Dezamăgiri au avut şi alţii.
Sufletul naţional pare să nu mai aibă sălaş în conturile bancare ... Iar
compatrioţii din ţara reală, împinşi la limita sărăciei,
neinformaţi şi dezinformaţi, abia îşi caută un loc de muncă şi ceva mărunţiş pentru coşul zilnic, dar şi mulţi, e adevărat, au ajuns să nu
mai reziste tentaţiilor şi manipulării din campaniile electorale. Ar
trebui o unire într-un întreg între sufletul naţional şi ansamblul
mijloacelor necesare pentru revigorarea unei vieţi politice sănătoase.
Această unire nu este imposibilă dar întârzie îngrijorător să se
producă, în timp ce tăvălugul răului se rostogoleşte continuu peste noi.
Tocmai o asemenea unire ne-ar permite să nu rătăcim, cum ne-a învăţat revoluţionarul paşoptist Simeon Bărnuţiu, ne-ar permite să dăm o
altă direcţie, decât până acum, opiniei publice, să facem o revoluţie de
idei, În fine, să fim ori să redevenim români, români şi iar romni,
patrioţi şi naţionalişti aşa cum ne-a îndrumat geniul nostru
naţional, Mihai Eminescu.
De avem sau nu dreptate/Eminescu să ne judece! vorba poetului Grigore Vieru din trista ţară basarabă.
Dacă nu ne ajutăm singuri, nimeni nu ne va
ajuta!
Să nu uităm că România Mare a fost creată de înaintaşii noştri sub deviza: PRIN NOI ÎNŞINE!, deviză
care azi revine puternic în actualitate.
Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin!
Conf. univ. dr. G.D. Iscru
(Conferinţă susţinută la muzeul de istorie al
municipiului Bucureşti în data de 30.05.2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu