17 februarie 2018
de Ion Coja
Raoul Șorban, în lucrarea Invazie de stafii (Editura
Meridiane, 2003), ne informează următoarele: “Ungaria a participat la
războiul antisovietic cu o armată – a II-a – compusă din 256 000
combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi
proveneau din rândurile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni
etc.) Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă
înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de
maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români,
morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul
doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării”. (p. 179)
Așadar, bilanțul tragic al românilor care au pierit la Cotul
Donului se dublează aproape cu românii morți sub drapel maghiar!… Bun
cunoscător al maghiarilor, al istoriei și culturii acestora, dar mai ales al
contenciosului româno- ungar, Raoul Șorban ne aduce această informație
cutremurătoare privind lașitatea și abjecția pe care guvernanții de la
Budapesta au instituționalizat-o, au transformat-o în principiu politic de
guvernare. În mod de comportament, în mentalitate publică!
Nu știu de cine să mă mir mai tare! De noi, românii, că nu am
dat nicio atenție acestei crime de genocid anti-românesc și sub nicio formă,
nici măcar cu o bătaie de obraz, nu ne-am arătat oroarea față de atâta lașitate
și perversitate!… Da, de-a lungul anilor ungurii ne-au făcut o mulțime de
măgării, mizerii, lovituri pe la spate, crime, multe crime, dar asta le întrece
pe toate! Iar reacția noastră, a Bucureștiului unde răsare soarele pentru toți
românii, a fost inexistentă! Deh, după război, eram înfrățiți în același lagăr,
iar prietenia și frăția româno-maghiară devenise de nezdruncinat!
De mult nu am mai trăit sentimentul neputinței de a comenta
josnicia unor semeni, devenită în acest caz abjecție colectivă, etnic
identitară!
…Sau să mă mir de bravii maghiari luptători pentru hotarele
Ungariei Mari! Ce fel de luptă la care îi trimiți pe alții, iar tu te retragi
spectator la mersul istoriei! Tu nu ești în stare să-ți pui pielea la bătaie!…
Așa au făcut ungurii și-n Primul Război! Erau pline cafenelele
vieneze de honvezi, iar pe front, în linia întâi, mergeau minoritarii. Românii
mai ales! Valahii puturoși și nespălați! Să-și verse ei sângele pentru Ungaria
Mare!… Cu astfel de luptători, vestit de lași și de fricoși, dar plini de
ifose, ce pretenții mai putea emite maghiarimea la Trianon, în fața Europei, în
fața lui Dumnezeu?! Și azi, cum mai puteți ridica ochii din pământ și să
spuneți că nu aveți ce sărbători la 1 Decembrie! Dar când aveți voi ce
sărbători?! Care sunt izbânzile puterii voastre de sacrificiu? Când ați avut
curajul să vă lăsați la voia Domnului și n-ați mai recurs la minciună, calomnie
ori șantaj ordinar?!
Mereu vi s-a întins din partea noastră o mână prietenească,
mereu ați fost invitați să stați la masa noastră! Și mereu, fără nicio clipă de
răgaz, n-ați avut în minte decât cum să ne faceți vreun rău, mai mic sau mai
mare, după cum era conjunctura internațională! Căci asta ați făcut în toată
istoria, ați căutat în jurul vostru stăpânul cel mai puternic la care să vă
băgați slugă! Sluga favorită! Acesta v-a fost idealul!…
Da! Trebuie că există și oameni minunați printre maghiari! Dar
unde-s?! De ce nu sunt capabili să se delimiteze de nemernicia și făloșenia
caraghioasă a fruntașilor, a decidenților politici de care au avut parte, a
publiciștilor mercenari! Niște suflete schilodite de ură și de neputința de a
distruge și ucide după pofta inimii lor de ne-oameni, de ne-maghiari!
Mi-e milă, mi-e rușine, mi-e silă!
i.c.
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu