4
decembrie 2018
ION COJEA
Domnule
profesor, aș vrea să vă pun o întrebare: de ce sunteți mândru
ca român? Zilele acestea la toate televiziunile s-a auzit această
declarație: sunt mândru că sunt român! Unii au și explicat de
ce! Fiecare cum s-a priceput! Aș vrea să aud și răpunsul
dumneavoastră! De ce sunteți mândru că sunteți român,
dumneavoastră care vă recunoașteți public ca naționalist? Un
naționalist practicant, dacă mă pot exprima așa!
M-am
gândit de mai multe ori la resorturile naționalismului meu, la
împrejurările care m-au format ca naționalist. Sunt mai multe! Dar
cred că pot identifica o cauză, cea mai adâncă. Care nu ține de
nicio condiționare externă ființei mele: familie, educație,
experiențe, pilde, modele umane… Au avut rolul lor fiecare, dar nu
rolul cel mai profund, decisiv. La vârsta mea cred că am ajuns să
mă cunosc destul de bine și să vorbesc în cunoștință de cauză.
Iar această …cauză cred că este înăscută! Ca să mă
înțelegi, mă voi referi la liturghie, la „fericirile” evocate
de textul sacru: „fericiți cei însetați după dreptate”! De
fiecare dată mă simt vizat de această incantație minunată, Da,
am această înclinare, să fac dreptate, să sufăr când nu se face
dreptate și să nu accept nedreptatea, să iau atitudine și chiar
să acționez, să făptuiesc împotriva nedreptății, a
injustiției. Ăsta mi-s!… Când n-am tăcut, de nenumărate ori,
înainte de 1990, și am protestat, prin texte scrise sau rostite în
public sau prin memorii adresate guvernanților comuniști, la un
moment dat m-am explicat: „eu nu i-am tăcut lu tata, doar n-o să
tac în fața ăstora!” Ăștia fiind politrucii bolșevici,
impostorii de dinainte de 1990! După 1990, incompetența și
impostura s-au generalizat, au devenit regula de funcționare a
societății românești. Eu sunt mândru că în primele zile de
televiziune liberă, când veneau oameni de pe stradă să-și spună
oful și doleanțele, românii nu au cerut nici libertate, nici
democrație: cuvîntul cel mai des folosit a fost COMPETENȚĂ!
Dorința cea mai puternică în decembrie 1989 a fost întronarea
competenței, înlăturarea incompetenței impostorilor!… Era cea
mai legitimă și mai deșteaptă revendicare: împotriva prostiei!
Evident, românii de rang mediu, obișnuiți, se arătau a fi
oameni deștepți! Reproșau comunismului promovarea
incompetenților!… A fost parcă o ironie a soartei, a istoriei, ca
după 1990 să avem parte de o clasă politică întemeiată pe
mediocritate și incompetență ca principii de selecție a elitelor
politice. De aici și marea frustare pe care o trăiesc majoritatea
românilor! Se văd dați la o parte de indivizi inferiori, inculți,
neșcoliți, lipsiți de simțul onoarei, al măsurii. După ce am
avut președinții de țară pe care i-am avut, nu mai zic de
parlamentari, orice terchea-berchea se simte încurajat să aspire la
orice funcție, cu condiția să intre în tagma hoților, să se
preteze la hoții și la alte fărădelegi!… Își dovedesc astfel
stofa de politician!… Devin inițiați în mafia infractorilor cu
rang politic înalt!
V-ați
abătut de la subiect, mi se pare!
Da!
Simțul dreptății se pare că este născut la unii oameni! Oameni
care suferă când asistă la o nedreptate. Cred că de aici pornește
naționalismul meu, atașamentul meu la „sărăcia și nevoile
neamului nostru”! În sensul că istoria noastră este un lung
șirag de nedreptăți, de lovituri ale soartei, ale istoriei, se
zice. Când spun istorie spun de fapt persoane și entități care
ne-au vrut răul nouă românilor!… Au stat la pândă, să
lovească, să ne fure când se ivea prilejul!
De
unde această pornire la unii străini împotriva românilor?
Acesta
este alt subiect, dar putem păși mai departe stabilind că, în
genere, antiromânismul nu se explică prin faptele noastre, care ar
fi atras reacția în legitimă apărare a celorlalți. Noi, românii,
nu am făcut victime printre cei cu care am venit în contact. Nu
ne-am dus peste alții să le luăm casa, pământul sau țara. N-am
agresat, ci am fost agresați! Cel mult am pedepsit, reacționând la
vexațiile impuse nouă de alții! Dar de cele mai multe ori nu am
pedepsit, i-am lăsat pe agresori „în plata Domnului”! Unii
români zic că nu am procedat bine, că îngăduința noastră i-a
încurajat pe străini să continue, să nu se lase cu una, cu două
de comportamentul lor dușmănos. Românul a răbdat ce a răbdat,
dar când cuțitul a ajuns la os a reacționat și violent,
năpraznic, pedepsitor!… Să ne întoarcem la …mine! Am
ajuns să țin partea românilor și să mă simt solidar cu ai mei
când s-au adunat în mintea mea dovezile tot mai numeroase privind
nedreptățile de care au avut parte în istorie, dar și în
evenimntele la care eram eu însumi martor!…
Puteți
da un exemplu?
Am
simțit asta înainte de 1989, când Ceaușescu a decis plata
datoriilor externe… Țări ca Ungaria și Polonia erau mult mai
îndatorate decât România, dar nimeni nu le-a băgat sula în
coastă să-și plătească datoriile, așa cum au făcut cu noi,
amenințându-l pe Ceaușescu că țara va fi declarată falită și
organismele internaționale vor scoate la mezat bogățiile țării
și le vor acapara la prețuri subevaluate!… Perspectiva era sumbră
rău! Puțini români și-au dat seama. Ceaușescu a priceput cel mai
bine cât de cinică era finanța mondială! Era pe față
anti-românească! Și așa a rămas și după 1990! Am ajuns acum la
mâna lor mai rău ca în anii 80!… La nedreptățile altora, mai
adaugă și ghinionul, lipsa de noroc, ne-norocul nostru, care a
făcut să ratăm câteva ocazii de afirmare, de împlinire!… Se
poate scrie o istorie
a ne-norocului românesc!
Când te gândești, de pildă, la Dimitrie Cantemir, cel mai erudit
domnitor român, care și-a făcut cel mai greșit calcul politic, nu
poți să nu deplângi încrederea pe care a avut-o în Petru, în
ruși!… Dacă nu se aventura în tratatul cu rușii, era foarte
posibil ca să avem o domnie liniștită și rodnică, pe plan
cultural și spiritual mai ales, a doi prinți luminați cum nu mai
erau alții în Europa!… Și cu ce ne-am ales? Cu martiriul
Brâncovenilor și exilul lui Cantemir, „încununat” cu
inaugurarea domniilor fanariote!… În loc să beneficiem noi de o
domnie lungă a lui Cantemir, au beneficiat rușii de Cantemir! Și
câți nu sunt românii care au „prestat” în folosul altor țări,
altor popoare! În cea mai bună tradiție daco-tracică, a tracilor
care „au făcut istorie pentru alții”, după inspirata vorbă a
lui Mircea Eliade!
Acesta
ar fi un alt capitol pe care nu avem voie să-l ignorăm: contribuția
unor români la istoria altor popoare!
Sunt
mulți străini care au adus servicii culturii și civilizației
românești! O recunoaștem cu inima deschisă și se fac mereu
demonstrații în acest sens! Dar mult mai substanțială este
contribuția românilor la istoria altor popoare. Românii care au
făcut istorie pentru ruși!, iată un subiect încă necercetat
propriu zis. Sau românii din sudul Dunării, care au făcut istorie
pentru toate popoarele din Balcani. Scoate-i pe aromâni din istoria
Greciei și vezi ce mai rămâne!… Dar ce este mai trist este că
aceste popoare, liderii lor, ascund această contribuție, nu găsesc
niciun prilej pentru a-și arăta recunoștința față de români!…
Dimpotrivă! Exemplul cel mai șocant fiind evreii, care ne acuză de
holocaust în loc să-și arate recunoștința față de guvernanții
din acea vreme, față de Ion Antonescuți, față de poporul român.
Desigur, gestul lui Filderman, „cel mai important evreu din
Europa”, materializat prin așa zisul său testament, mai
contrabalansează abjecția acelor evrei care ne acuză de genocid!
Tocmai pe noi, românii! Care am fost așa de îngăduitori și de
generoși cu ei și cu toată lumea! Ce nedreptate poate fi mai
mare?! O să-i bată Dumnezeu pe evrei pentru această infamie! Și
nu mă bucură deloc acest gând! Această convingere! O să-i bată
Dumnezeu!
Vorbeați
de ne-norocul nostru. Puteți da un exemplu?
Păi
ce s-a întâmplat după 1990 poate fi interpretat și în acest
fel!… Dar exemplul cel mai concludent este, după mine, regele
poltron Carol al II-lea, figura cea mai sinistră din istoria
noastră. Nu trebuia să ajungă rege! Nu merita nici să se nască!…
A fost asasinul celei mai frumoase generații de patrioți!… A
lipsit atât de puțin ca să nu ajungă în postura de suveran!…
Culmea este că un patriot ca Iuliu Maniu i-a netezit calea…
Tandemul Carol – Mihai este un capitol din Istoria ne-norocului
românesc. Capitolul cel mai dureros!… Nu m-am putut împiedica să
mă gândesc ce ar fi ajuns România fără domnia lui Carol al
II-lea! A avut un frate, prințul Nicolae, care ar fi ajuns rege dacă
aveam noi puțin noroc și ar fi fost un rege atașat de neam și
responsabil pentru faptele sale. Nu ca Carol sau Mihai! Dar „n-a
fost să fie”! Cunoști vorba aceasta: n-a
fost să fie?!
Da,
a circulat în cercurile naționaliste, ca expresie a conștiinței
ne-norocului nostru. Am întâlnit-o la Mircea Vulcănescu, printre
alții.
E
o nedreptate tragică de fiecare dată când n-a
fost să fie!
Când am ratat ceva care ni se cuvenea pe drept cuvînt! Iar asta s-a
întâmplat de atâtea ori!… Eu am văzut această nedreptate și
în situații mai mărunte! Cazul lui Nicolae Dobrin, cel mai mare
fotbalist din lume la vremea sa, care n-a avut parte de o
recunoaștere meritată printre altele și din cauza invidiei care
l-a înconjurat. Am suferit câinește când la Mexic Dobrin n-a
prins echipa națională din pricina unui antrenor mediocru…
Ne-norocul nostru a fost nimicnicia unui românaș de-al nostru!…
Că veni vorba de fotbal, de sport, ați remarcat de câte ori
arbitrii internaționali au fost incorecți cu noi?…
Și
mândria că sunteți român de unde o aveți? Ce îndreptățire îi
găsiți?
În
primul rând sunt mândru de mine!… Până la această vârstă nu
am trădat și nu am vîndut pe nimeni! Nu am mințit pe nimeni! Sunt
mândru de părinții mei, de frații mei, de copiii mei!… De
neamul meu! De prietenii și colegii mei. Mulți dintre ei oameni de
caracter, de cuvînt, niciun infractor printre ei! Mă revăd cu mare
drag cu fiecare dintre ei!… Iar dacă mă gândesc la neamul meu
cel românesc, am în vedere câteva situații când viața, istoria,
i-a pus pe români la linia de start cu alte neamuri și a instituit
un concurs neștiut, de care s-a aflat mai târziu! Așa a fost la
sfârșitul celor două războaie mondiale, mai ales al doilea, când
s-a aflat cum s-a purtat fiecare armată cu prizonierii săi!…
Nicio armată nu s-a ridicat la nivelul omeniei românești arătată
față de adversarul ajuns la mila ta! Tradiția est veche, d pe
vremea lui Dromichete! Nu întâmplător cuvîntul OMENIE nu are
echivalent în alte limbi!… În același sens pledează și felul
cum a fost guvernată Transnistria, unde am fost armată de
ocupație!… Stalin însuși a fost capabil să recunoască meritele
românilor în comportamentul față de populația civilă!
Sau
Ungaria, Budapesta ocupată de români!… Ce capitol glorios!
Un
capitol din încă nescrisa Istorie
a Omeniei Românești…
În această ordine de idei e bine să cunoască tot românul câteva
povești frumoase și adevărate despre caracterul românilor,
comparat cu al altora!… Am pomenit de Transnistria! Aceasta a fost
încredințată de nemți să fie administrată de români! Pe
teritoriul soviectic ocupat de germani și coaliția Axei au mai fost
câteva asemenea guvernăminte, conduse de un guvernator. Au fost cu
totul 11 guvernatori care au administrat teritoriul ocupat al Uniunii
Sovietice. La sfârșitul războiului, din ordinul expres al lui
Stalin, toți acești guvernatori au fost arestați și aduși în
fața poporului, să fie judecați de cei pe care i-au guvernat, cu
consemnul că dacă se va găsi o singură persoană care să reclame
un abuz, o fărădelege săvârșită de acel guvenator, să fie
spânzurat în fața poporului. Procesele acestea s-au ținut în
piața publică, cu spânzurătoarea montată deja, iar la sfârșitul
dezbaterilor 10 dintre guvernatori au fost ridicați în ștreang,
găsiți vinovați de abuzuri față de populația civilă!… Unul
singur a fost scutit de această cinste și declarat nevinovat.
Nimeni nu-i reproșase nimic! Iar acela a fost guvernatorul român al
Transnistriei, profesorul George Alexianu!… Îți place povestea
asta?
O
cunoșteam! Cunosc și cum s-a terminat pentru Alexianu! Sovieticii
l-au trimis la București, declarându-l nevinovat! La București a
fost implicat în procesul lui Antonescu și declarat criminal de
război pentru participare la ședința de guvern la care s-a hotărît
atacarea Uniunii Sovietice! Ceea ce era complet fals, la data aceea,
când s-a ținut ședința respectivă de guvern, George Alexianu
nici măcar nu se cunoștea în persoană cu generalul Ion Antonescu.
Era însă bine cunoscut pentru competența sa juridică în drept
administrativ și ca om corect, de onoare. Acesta a fost motivul
pentru care Antonescu a apelat la Alexianu pentru dificila funcție
de guvernator al Transnistriei.
O
frumoasă poveste și puțin cunoscută îi privește pe românii
basarabeni! Țarul Rusiei avea un regiment de gardă personală,
alcătuit de tineri militari selectați din toate popoarele marii
Rusii. Printre ei și un grup destul de numeros de români
basarabeni. După ce a izbucnit mascarada numită revoluția din
Octombrie Roșu, țarul a primit un soi de arest la domiciliu,
într-un palat din Petersburg. Lipsit de orice putere politică, cu
un viitor nesigur, țarul a început să fie părăsit de militarii
din regimentul de gardă. Singurii care i-au rămas credincioși până
la capăt au fost românii din Basarabia și un grup de militari
ceceni!… Au fost aceste două povești ca un fel de concurs, la al
cărui start s-au prezentat mai multe națiuni, printre care și
românii noștri! Și au excelat prin profesionalism, loialitate și
omenie!… Ia aminte și la toamna lui 1989, cu căderea
comunismului! Peste tot lucrurile s-au petrecut după modelul ceh, al
revoluției de catifea, numai la noi a curs sânge! Atâta sânge! De
ce? E greu de spus în câteva cuvinte. Dar e limpede că se întâmplă
ceva deosebit cu noi, românii, facem mereu excepție!
Istoria
Omeniei Românești?
Frumos titlu! Există material pentru a scrie o asemenea istorie? Mai
povestiți un capitol din această istorie!
O
poveste din evul mediu, care le plăcuse mult liderilor pașoptiști,
o povesteau cu plăcerea de a descoperi la înaintașii lor merite
care îi singularizau față de alte popoare!… Cazul execuțiilor
publice, când o persoană era condamnată la moarte și trebuia să
se găsească un călău care să ducă la îndeplinire sentința!
Ei, bine, nu se găsea românul care să fie călău, care să-i pună
bietului condamnat ștreangul de gât sau să-i reteze capul!… În
alte țări era dispută mare pentru această funcție, era ofertă
publica generoasă, iar spectacolul execuției era gustat mult de
public!… Erau frecvente cazurile în țările românești când
bietul condamnat la moarte murea de bătrânețe căci nu se găsea
cine să-i ia viața! Într-un târziu autoritățile au apelat la
alogeni, țigani sau albanezi, care să fie călăi, dar nu a fost
nici asta o soluție căci lumea, concetățenii, îl marginalizau
și-i făceau viața imposibilă nenorocitului care accepta să ia
viața altcuiva fără niciun motiv personal…
Da,
constat că aveți argumente de tot felul privind… cum s-o numesc?
Excelența
românilor!…
Am mai scris câteva pagini pe acest subiect, au mai scris și alți
autori, există ceva bibliografie, suficientă pentru a ne gândi
serios la Istoria
Omeniei Românești!…
În această ordine de idei semnalez celor ce ne citesc un text
magnific despre sufletul românesc. Este vorba despre Secretul
scrisorii pierdute,
eseu semnat de Nicolae Steinhardt. Nicolae Steinhardt face
demonstrația faptului că există un stil de comportament tipic
românesc, de mare valoare morală și spirituală! Un stil românesc
de a-ți asuma condiția de om! Instinctiv, cei care ne iubesc, ca și
cei ce ne urăsc, simt că există acest stil românesc de a percepe
lumea, de a reacționa la provocările vieții, ale
istoriei. Secretul
scrisorii pierdute este
un text prin care evreii se spală de multe păcate! Din păcate, cei
mai mulți evrei i-au întors spatele lui Steinhardt, nu-l recunosc
că ar fi de-al lor. Și au dreptate! Nicolae Steinhardt și-a
depășit condiția de evreu. Judecat în absolut, Steinhardt a fost
un român lucid, conștient de valoarea acestui titlu de noblețe
sufletească pe care îl merită cu prisosință…
A
consemnat Victor Dogaru
București,
04.12.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu