UN
MOTIV PENTRU CARE SĂ NE ALEGEM UN PREȘEDINTE ROMÂN GET-BEGET !!!
Cât de mult ne-au iubit sașii de-a lungul zbuciumatei istorii a Transilvaniei? Citiți aici un text scris de marele patriot român Vasile Stoica din Avrigul Sibiului, un ardelean care a fugit din imperiul austro-ungar ca să lupte cu arma în mână alături de frații români pentru Marea Unire.
Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.Noi și sașii
Oricât
am fi de optimişti şi-am tăgădui progresele ungurizării, lucrul
acesta e totuşi adevărat şi ne ameninţă tot mai năvalnic.
Deocamdată nu e în primejdie de ungurizare în centrul Ardealului
sau în ţinuturile unde Românii locuiesc în mase compacte, ci la
margini şi în Secuime, unde talazurile ungurismului în fiecare
clipă rup câte o bucată din litoralul nostru. Dar va veni vremea
când şi în centru vom fi aşa de slabi, încât vom putea fi
doborâţi. Să ne gândim cu toată seriozitatea la această
primejdie căci e cu mult mai grozavă, decum ne-am închipuit-o
vreodată. Dacă se va continua aşa, în 40-50 de ani puterile
noastre sunt sleite, iar noi suntem înfrânţi şi nimiciţi fără
milă. Şi când Ardealul românesc va fi înfrânt şi ajuns în
mâna unui neam hrăpăreţ şi pătimaş cum sunt Ungurii, ştie
Dumnezeu ce se va alege şi de restul neamului nostru. Sunt aşa de
negre aceste vedenii, încât nici nu îndrăznim să ne gândim la
ele! Doborârea stăpânirii ungureşti e mântuirea noastră.
Afară
de Unguri am avut în întreg trecutul nostru, cum avem şi astăzi,
un duşman tot aşa de ireductibil şi care tot aşa de mult ar dori
nimicirea noastră: poporul
săsesc.
S-a
spus în atâtea rânduri că acesta e un popor cult că ne-a voit
totdeauna binele că a contribuit la mişcarea noastră culturală,
iar unii bărbaţi de-ai noştri când vorbeau de Saşi, stăteau
aproape să-şi ridice pălăria. În realitate însă, neamul acesta
pe cât de mic, pe atât de răutăcios, a ajutat tot aşa de puţin
dezvoltarea noastră, precum au ajutat-o Ungurii. Saşii niciodată
nu şi-au bătut capul cu
altceva decât cu stoarcerea cât se poate de nemiloasă a neamului
românesc încăput pe mâna lor.
Colonişti
aduşi din Germania în veacul XII şi XIII, Saşii fură aşezaţi
în ţinuturile pe care le ocupă astăzi, dându-li-se întru toate
aceleaşi libertăţi pe care le aveau Românii şi punându-li-se la
îndemână de către regele Andrei II în 1224 câmpuri şi păduri,
pe care aveau să le întrebuinţeze deopotrivă cu locuitorii
băştinaşi Români. Aceste ţinuturi fură numite „Fundus
Regius”, „Pământul crăiesc”.
Având
norocul ca din partea regilor unguri să li se asigure rând pe rând
tot soiul de privilegii, se întăriră, încât nu se mai putea face
nimic în Ardeal fără dânşii. Organizaţia lor autonomă fu
garantată de toţi regii care urmară după Andrei II. Ajunseră un
adevărat stat în stat, conducându-se după propriile lor hotărâri.
În fruntea lor aveau un „conte al Saşilor”, „comes
Saxonum”, care n-avea să se supună locţiitorului regal,
voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea să conducă
şedinţele şi să îngrijească de îndeplinirea hotărârilor
„sfatului naţional”, ale aşa numitei „Universităţi”, în
care reprezentanţii tuturor ţinuturilor săseşti chibzuiau
ocârmuirea norodului lor.
Dregătorii
şi preoţii saşi nu erau supuşi nici unei autorităţi regale:
aveau să se supună numai „Universităţii” şi dispoziţiilor
slujbaşilor ei. La dietele ţării îşi trimiteau reprezentanţi de
al căror cuvânt trebuia să se ţină seama totdeauna.
Stăpâni
astfel încă de la aşezarea lor pe o organizaţie puternică,
autonomă, sprijiniţi cu mari scutinţe de către regi, nimiciră
pas de pas libertăţile Românilor cu care erau egali la început,
puseră mâna pe pământul şi pădurile noastre şi ne aduseră pe
noi, locuitorii băştinaşi ai ţării, într-o adevărată robie
faţă de dânşii. Pământurile
pe care ei nu erau decât musafiri, ajunseră încetul cu încetul
adevărata lor proprietate.
Când
în veacul XIII şi XIV se organizează secuimea privilegiată, şi
apoi răzbate în Ardeal boierimea ungurească, Saşii îndată le
întind mâna ca împreună să poată stăpâni mai trainic norodul
românesc al satelor. În 1437, împreună cu Ungurii şi Secuii
formează celebra „Uniune
a celor trei naţiuni”, al
cărei scop clar era înăbuşirea noastră. Noi ajunserăm şi în
pământul săsesc adevăraţi iobagi ca şi în ţinuturile
nemeşilor unguri. E adevărat că nu slujeam unor boieri, dar în
schimb îndeplineam pe seama comunelor, oraşelor şi slujbaşilor
saşi aceleaşi servicii ca şi iobagii.
Când
după 1526 în Ungaria izbucni războiul celor doi regi, Ferdinand şi
Ioan Zapolya, în care interveni şi Petru Vodă Rareş bătând pe
Ferdinand lângă Feldioara în 1529, puterea Saşilor crescu şi mai
mult. Fiecare dintre rivali voia să şi-i câştige, şi astfel se
supralicitară în dărnicie. Iar întărirea Saşilor noi o simţeam
mai dureros. Comunele săseşti şi slujbaşii autonomiei lor urmau
cea mai nemiloasă stoarcere a satelor noastre de pe pământul
administrat de dânşii. În
vreme ce toţi locuitorii Ardealului dădeau dijmă numai preoţilor
lor, Românii din pământul săsesc trebuiau să dea dijmele
totdeauna preoţilor săseşti. Dacă un sat era curat românesc,
deci nu era preot săsesc în localitate, Românii aveau să dea
această a zecea parte din agoniseala lor preotului săsesc din satul
cel mai apropiat. Ba
au mers şi mai departe. Unor sate româneşti le-au fost impuse tot
felul de dări, pe care aveau să le încaseze satele săseşti, în
frumosul sat românesc Poiana, de lângă Sibiu, toţi tinerii
români, când se căsătoreau, trebuiau să plătească o anumită
taxă comunei săseşti Dobârca din apropiere. Şi aceasta din cele
mai vechi vremuri până la 1789.
Satele
româneşti aveau să dea tot felul de muncitori pentru clădiri în
oraşele săseşti, pentru canalizări, pentru ridicări de şosele,
aveau să dea servitori gratuiţi tuturor slujbaşilor saşi. Unele
sate până la 1848 fură silite să trimită câte un om de serviciu
la bucătăria primarului oraşului Sibiu. Cărăuşiile pe
seama oraşelor săseşti aveau să fie făcute tot de Români, şi
fireşte fără nici o răsplată. Principii ardeleni având mare
nevoie de sprijinul bănesc al Saşilor, lăsară totul la hatârul
lor.
Pe
la 1540 Saşii începură şi la noi o activitate de a ne cuceri la
luteranism. În 1544 tipăriră în Sibiu un catechism pe care îl
introduseră chiar cu forţa în comunele româneşti şi în
mahalalele oraşelor. Sprijiniră şi tipăriturile lui Coresi.
Când
însă dieta de la 1550 recunoscu deplină libertate legii luterane,
deci o libertate pe care noi Românii ortodocşi până atunci nu o
aveam, Saşii îşi deteră seama că luteranizarea noastră e o
primejdie pentru dânşii: punea mâna pe nişte drepturi care ne-ar
fi sprijinit întrucâtva dezvoltarea şi nu ne-ar mai fi lăsat să
fim exploataţi de dumnealor. Deci nu numai că încetează orice
activitate de convertire în satele noastre de pe pământul lor, ci
se năzuiesc să împiedice şi lăţirea calvinismului în aceste
sate. Pentru ei era cu mult mai avantajos să rămânem aşa,
ortodocşi prigoniţi de stat şi fără putinţa de a ne înălţa
câtuşi de puţin capetele, decât să ne convertim la
protestantism, să ni se îngăduie şi nouă oarecari uşurări şi
să începem a ne simţi şi noi oameni.
Hotărârile
Saşilor, aduse pentru exploatarea noastră, care încă în
veacul XVI alcatuiam marea majoritate a locuitorilor din pământul
crăiesc, devin tot mai drastice. În 1582 oraşul
Sibiu interzice Românilor până şi pescuitul în râuri. Şi
aceasta fiindcă unii dintre meseriaşii sibieni făceau sport din
pescuit.
În
veacul XVII în jurul Sibiului se aduce hotărârea că „dacă
vreun Valach din Poplaca cojeşte un copac făcându-l să se usuce,
va fi spânzurat de creanga copacului; dacă vinovatul nu poate fi
prins, comuna Poplaca are să dea alt Valach ca să fie spânzurat în
locul lui”.
Tot
atunci Saşii din ţinutul Făgăraşului decid: „Dacă turma
vreunui Valach trece în imaş oprit şi Valachul se împotriveşte
cu arma (bâta!), la dovada martorilor… acest Valach va fi pedepsit
cu moartea. Cu moartea va fi pedepsit şi acela care va da foc sau
ameninţă să dea foc… Dacă vinovatul a fost slugă şi a fugit,
în locul lui va fi omorât Valachul la care slujia”.
Cele
mai multe hotărâri le aduc cu gândul de a îmbogăţi pe preoţii
şi ţăranii saşi şi de a umili şi sărăci pe bieţii
Români ca astfel să-i stăpânească mai uşor. În
28 August 1679 sfatul oraşului Braşov aduce următoarea
hotărâre: „Dacă
în comuna Râşnov moare un Valach şi nu are copii, pământurile
şi averea lui vor fi moştenite nu de neamuri, ci de cel mai
apropiat Sas din vecinătate. Acelaş lucru are să se întâmple şi
dacă mortul are copii, însă copii sunt căsătoriţi în alt sat,
precum şi atunci, când se poate dovedi că pământurile părintelui
mort au fost odinioară săseşti”.
Fireşte,
Sasul din vecinătate totdeauna putea dovedi cu martori că
pământurile mortului n-au fost româneşti.
La
sfârşitul veacului XVII locuitorii din Răşinari se plâng către
comisarii imperiali dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au
săvârşit Saşii din Sibiu, luându-le cu forţa câmpurile,
pădurile şi supunându-i la tot felul de sarcini şi batjocuri:
„Noi
satul Răşinari, această plânsoare aducem înaintea Măriilor
Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic „Vadul
Muchii” apoi
s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până
unde se chiamă de către cetate „Livada Bulgărilor”, şi din
sus „Livada Tănaciului” şi au făcut pace faţă fiind domnii
100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a
fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi
noi satul Răşinari ne-am ţinut de legătură şi de pacea care s-a
făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi
de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au
fost, judecând
40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi
în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos. Şi
după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis
domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să
bage porcii în pădure numai
domnii şi
40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar
noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.
Iar
după aceea, fiind judeţ mare Frank, şi Sacs lanăş „bulgăr”
(consilier al oraşului) ne-au oprit să mai bage Românii din
Răşinari porc în pădure şi ne-au luat lunca de fân şi
un ştiuc de luncă din sus de către moară… şi pe alt
ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate în
silă împreună cu morile şi au oprit pe tot omul să nu
mai aducă cârciumă în Răşinari, fără numai domnul bulgăr…
al lui vin să se vânză…
După
aceea, când a fost judeţ mare domnul Taici, acesta a făcut de au
luat de la o stână un caş şi un berbece, apoi au luat doi
caşi şi doi berbeci de la toată stâna; şi a fost toată vremea
aşa. După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner şi bulgăr
domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi şi acei doi berbeci de la
toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care
făcea suma peste tot fiorinţi 230; şi cerând bani noi n-am
voit să dăm, ştiind că sunt ai noştri munţii de moşie. Apoi
văzând domnii că nu dăm banii, ne-au prins şi ne-au
bătut şi au mânat pe domnul Abraham şi pe domnul Rităr şi
domn Lunard, care este judeţ la Miercurea, şi pe domn vaşerbirăul
care este acum — fiind atunci hodnogi — şi au prins pe
Bucur Hămbăşan, fiind deregătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe
Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi pe Coman Răspop şi pe Bucur
Scumpie; şi prin- zându-i au zis către Hămbăşanu: unde-i
judele? El a răspuns: nu ştiu — că judele fugise de
frică; şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în
temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut
prinşi 17 zile şi până n-au dat banii munţilor, nu i-au
slobozit de acolo; şi la un om au băgat călăraşii calul în casă
şi i-au dat fân pe masă şi nu l-au scos din casă până n-o
plătit tot”.
Volniciile
acestea sunt apoi tot mai necruţătoare, cu cât Saşii se simt mai
ocrotiţi de ocârmuire.
După
1690, când în Ardeal se înstăpânesc definitiv Habsburgii şi dau
mare atenţie poporului săsesc privilegiat, siluirile ajung aproape
de necrezut. Satele româneşti sunt stoarse de bani. Ţăranii
chinuiţi, exploataţi. Mulţi se gândesc la fugă, încât jupanii
saşi hotărăsc să ardă pe rug orice român care vrea să treacă
graniţa.
În
multe locuri Saşii dornici de a pune mâna pe pământurile
româneşti alungă cu armata pe Români din satele lor.
În
1751 izgonesc astfel pe toţi Românii din cercul Nocrichului. Bieţii
oameni rămân pe drumuri în miezul iernii.
Habsburgii, gândindu-se
la o colonizare a Ardealului cu Nemţi din
Carintia şi Stiria, trimit în Ardeal în 1754 pe consilierul
Seeberg; iar acesta face toate pregătirile necesare. Alege satele,
unde ar fi bine să fie colonizaţi Nemţii, şi îndeamnă pe Saşi,
să-i izgonească pe Români de acolo. Saşii
îndată alungă pe Românii din Slimnic, Şura Mică şi
Vurpăr, aproape
de Sibiu, nimicindu-le întreaga gospodărie.
În
multe ţinuturi abuzurile au dat naştere unor adevărate revolte.
Românii din Valea Rodnei în acelaşi an 1754 bătură pe slujbaşii
saşi şi se răzvrătiră împotriva administraţiei lor. Iar cu 4
ani mai târziu se plâng cu multă durere împărătesei Maria
Terezia că Saşii calcă în picioare toate drepturile
dumnezeeşti şi omeneşti, cer dijme şi dări peste dări, cer
bani după fiecare vită, zicând că pădurile şi câmpurile sunt
ale lor, apoi măresc necontenit sumele acestor dări. „Dacă
le place, ori avem ori nu avem de lucru, trebue să plecăm la vânat,
căci altfel ne prind şi ne bat… dacă nu poţi plăti, te prind,
te leagă, te închid, ridică în toate satele furci de spânzurat,
îţi leagă pietre de picioare şi te batjocoresc şi chinuiesc,
până ce dai banii… Iau atâta de la noi, cât nu putem da, şi nu
vor să ne dea niciodată chitanţe de cât am dat, ci mai vin
comisarii, care ne arată răvaşurile unde putem vedea că am dat
mai mult decât se cuvenia; iar dacă îi rugăm să ne dea înapoi
banii ce i-am dat pe deasupra, ei râd şi spun: vi-i plăteşte
crăiasa!”.
Şi
asupririle şi izgonirile Românilor din satele lor continuă şi mai
departe. În
26 Aprilie 1776 oraşul Sibiu hotăreşte alungarea Românilor din
comunele Şura Mare, Hamba, Slimnic, Vurpăr, Noul Săsesc, Caşolţ,
Guşteriţa, Bradu şi Roşia Săsească. Cu
câteva zile mai târziu bieţii Români din aceste sate sunt cu
toţii muritori de foame pe drumuri, iar gospodăria lor ajunge pe
mâini săseşti. Se
făcură plânsori la ocârmuire, se făcură anchete şi în sfârşit
trebui să intervină însuşi guvernatorul, baronul Brukenthal şi
să declare că: satele curat româneşti au la pământ şi păduri
aceleaşi libertăţi ca şi cele săseşti; de asemenea aceleaşi
libertăţi le au şi Românii care trăiesc în unele comune
împreună cu Saşii; toţi Românii de pe pământul săsesc sunt pe
deplin liberi de a-şi organiza gospodării şi de a-şi face
clădiri, după bunul lor plac.
Cu
toate acestea Românii nu se mai putură întoarce la vetrele lor
decât abia târziu către 1800, când fireşte nu mai erau în viaţă
decât vreo câţiva dintre cei izgoniţi.
Nu
e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în
Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor
saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a
sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete
de robi.
Când
în 1792 Românii înaintează împăratului cererea lor „Supplex
Libellus Valachorum” şi
în dieta de la Cluj e vorba despre Români, Saşii declară cu toată
tăria că pe teritoriul regesc Românii nu sunt băştinaşi,
ci sunt veniţi din ţările vecine că niciodată n-au avut nici un
drept, şi că deci e nemaipomenită îndrăzneală din partea lor să
ceară ceea ce nu li se cuvine.
În
sfaturile oraşelor săseşti şi mai ales în şedinţele
„Universităţii” cu toţii ţipară că orice concesiune
li s-ar face Românilor e o primejdie pentru Saşi. Înaintară
apoi o mulţime de memorii împăratului, ba scoaseră şi broşuri
în Viena ca să combată cererile noastre. Şi năzuinţa lor
izbuti: Românii din ţinuturile săseşti şi după revoluţia
franceză rămaseră în aceeaşi stare umilită în care erau până
atunci.
Când
în 1837 episcopul Moga înaintează dietei din Sibiu un memoriu
cerând o uşurare pe seama Românilor din pământul săsesc, Saşii
nici nu vor să audă de cererile lor, ci aruncă la coş memoriul.
În 1842 însă cererea se repetă cu şi mai mare stăruinţă fiind
înaintată nu numai de episcopul Moga, ci şi de colegul său unit,
episcopul Lemenyi, care afirmau cu mare tărie drepturile Românilor
uzurpate de Saşi. „S-ar părea că vrem să împrumutăm soarelui
lumină, dacă ne-am apuca să dovedim pe larg dreptul egal al
Românilor cu Saşii” — zic episcopii în memoriul lor.
Dieta însă e surdă şi de astă dată.
Nici
nu putea fi altfel. Ungurii
câştigaseră tot mai multă putere, iar Saşii, după vechiul lor
obicei căutau să se dea cu cel tare. Până ce curtea de la Viena
ţinea în frâu pe Unguri, Saşii erau alături de dânsa. După
1830 însă, când Ungurii începură să se ridice impetuos
împotriva Vienei, Saşii trecură de partea acestora. Între ei se
născu o legătură strânsă, frăţească, al cărei scop în mare
parte era asuprirea noastră.
Anul
1848 aducând egala îndreptăţite a popoarelor, „Universitatea”
săsească, nemaiavând încotro, se în voieşte şi ea ca în
sfaturile comunale să fie primiţi şi Români, de asemenea ca
diferite comune să sprijinească pe preoţii români şi admite ca
şi copiii Românilor să poată intra la meserii, dar numai „când
vor fi împlinite toate condiţiile de cari atârnă primirea
ucenicilor şi îndreptăţirea de a putea fi meseriaş”. Iar
condiţiile fiind stabilite de dânşii, era firesc că Românii
niciodată nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea
unei clase de industriaşi români trebuia înăbuşită, deoarece ar
fi fost în paguba industriaşilor Saşi.
Când
în preajma dietei din Mai 1848 se discuta în toate părţile
chestia unirii
Ardealului cu Ungaria, iar Românii în adunarea de la Blaj se
rostiseră împotriva ei, Saşii ţinură şi ei o întrunire, se
înţeleseră să admită unirea şi în şedinţele dietei din 29
Mai votară cu toţii alături de Unguri. Îndată
ce însă armatele împărăteşti începură să pătrundă în
Ungaria, Saşii părăsiră cu toţii pe Unguri, se declarară
credincioşi împăratului şi rămaseră sub aripile ocrotitoare
ale generalului Puchner, înrolându-se vreo câţiva inşi în
oştire. În
vreme ce noi alcătuiserăm legiuni întregi şi susţineam lupte
înverşunate pe Mureş şi în Munţii Apuseni, Saşii stăteau
frumos pe la casele lor, fără să ştie măcar ce e războiul. Iar
drept răsplată pentru această minunată credinţă
săsească, împăratul după înfrângerea Ungurilor, întări
din nou toate privilegiile pe care le avuseră înainte de 1848 şi
umplu toate slujbele înalte cu dânşii. Fruntaşii noştri în
aceeaşi vreme erau arestaţi şi bătuţi.
Când
după războiul cu Italia, în 1859, Viena se simţea slăbită şi
căuta o împăcare cu Ungurii, Saşii văzură că de aici
încolo viitorul va fi iarăşi al Ungurilor. Căutară deci să se
apropie de ei. Văzuseră că pentru privilegiaţi în
Ardeal românismul e o primejdie şi de aceea se năzuiră acum să
alcătuiască din nou vechea alinanţă împotriva noastră.
În
1860 la serbările săseşti din Bistriţa invitară pe toţi
fruntaşii Ungurilor ardeleni, pe conţii Teleki, Bethlen,
Eszterhâzy, Bânffy, Miko, ba veni şi fostul ministru, baronul
losif Eotvos. Saşii îi primiră cu mare alai, cu avântate
discursuri de înfrăţire. Seara aranjară un bal la care se
juca „ciardaş” şi vals deopotrivă, ţinură
şi unii şi alţii toasturi, sărbătorind împăcarea
ungaro-săsească şi închinând pentru o frăţească bună
înţelegere în viitor.
Urmările
acestei înfrăţiri aveam să le simţim tot noi. În 1867 se făcu
împăcarea între Viena şi Unguri şi de atunci încoace Saşii
deveniră vrednici ucenici ai ocârmuitorilor ţării. Pe toate
terenurile căutară să înăbuşe mişcările noastre în
ţinuturile unde locuiam împreună cu dânşii. Cu toţii erau
credincioşi dorinţelor lui M. Schenker, care scria pe faţă
că datoria
Saşilor în viitor e să meargă mână în mână cu Maghiarii.
Dacă
ar fi fost cu putinţă, ar fi adus din nou zilele din veacul XVII.
Primind însă şi ei unirea cu Ungaria şi păstrându-se legea
pentru egala îndreptăţire votată în 1848, îşi pierdură şi ei
viaţa lor autonomă. În 1876 „Universitatea” lor, care până
atunci era un corp politic, un mare sfat naţional, din
care făceau parte toţi fruntaşii oraşelor şi instituţiilor
săseşti, se tansformă total. Pădurile şi moşiile ce le stăteau
la îndemână alcătuiesc un fond, din care au să susţină şcoli
şi biserici în fostul „pământ crăiesc”. Deci din veniturile
lor sunt datori să contribuie şi la susţinerea şcolilor şi
bisericilor româneşti. „Universitatea” are să chivernisiască
aceste averi şi să îngrijească de o împărţire echitabilă a
ajutoarelor.
De
la 1876 încoace politica lor s-a legat apoi tot mai strâns de
politica ungurească, încetează de a mai avea un drum al lor
propriu. Le dispare orice simţ de demnitate şi în sufletele
conducătorilor lor îşi face lor un reptilism urât, care le
cuprinde în câţiva ani întreg poporul. Faţă de Unguri nu mai au
nici un fel de rezervă. Nu-i mai interesează decât faptul că
Românii se ridică. Cu ochi plini de pizmă urmăresc progresele
noastre şi se zbat pe toate cărările să ne stăvilească. Se
aliază cu Ungurii, fiindcă îi văd tari şi văd că şi scopul
politicei ungureşti e nimicirea noastră. Nu vor să priceapă că
înfrângerea noastră, care suntem cel mai puternic element
nemaghiar, însemnează înfrângerea principiului naţionalităţilor
şi biruinţa supremaţiei volnice a rasei ungureşti, care ne sapă
mormântul nu numai nouă, ci şi mult ocrotitului popor săsesc.
Astfel
se întâmplă că, în vreme ce neamurile nemaghiare de sub
stăpânirea ungurească se apropie între olaltă, se întovărăşesc
şi alcătuiesc în parlamentul din Budapesta, un partid „al
naţionalităţilor”, Saşii nu numai că nu vor să facă parte
din această alianţă, ci intră de-a dreptul în partidele
guvernelor ungureşti, susţinându-le toate faptele şi
toate planurile de ungurizare. Şi consecvenţi întregului lor
trecut, nu intră decât în partidul celor de la
putere. Dacă acesta a căzut, Saşii îl părăsesc şi
trec la cel care-i urmează. Până ce vechiul partid liberal al
„zdrobitorului de naţionalităţi” Coloman Tisza era tare şi
conducea ţara, Saşii erau membrii lui. Când partidul căzu şi la
cârmă ajunse „coaliţia” partidelor „kossuthisto-independente”,
Saşii se alăturară acestei coaliţii. Căci apoi în 1910 vechiul
partid liberal învie sub numele de „partid al muncii naţionale”
şi sub conducerea contelui Ştefan Tisza, fiul lui Coloman, zdrobi
pe kossuthişti şi luă frânele conducerii, jupanii noştri îşi
părăsiră iarăşi ortacii şi trecură iarăşi sub aripile calde
ale ocârmuitorilor „liberali” de odinioară.
Că
toate guvernele căutau să zdrobească pe nemaghiari, asta avea
puţină importanţă pentru Saşi. Ei se mulţumeau cu făgăduinţa
ce li se făcea: că legile de maghiarizare nu vor fi aplicate faţă
de ei. Nu voiau să vază că în realitate această
făgăduinţă nu-i altceva decât mărinimia lui Polifem, care-i
promite lui Odiseu că nu-l va mânca decât după ce-i va fi mâncat
tovarăşii.
În
1890-1894 Saşii ca membri ai partidului liberal aprobă
politica de colonizare a Ungurilor în ţinuturile ardelene,
precum şi înfiinţarea de către stat a unui fond pentru
colonizări de 6 milioane coroane. În 1906-1907 ca membri
ai coaliţiei kossuthiste, primesc fără murmur legea de
maghiarizare a contelui Albert Apponyi, deşi aceasta
ameninţa şcolile lor ca şi pe ale noastre. Pretutindeni unde au
crezut că ne pot face rău, au adus servicii guvernelor ungureşti.
Nu s-au sfiit nici chiar de denunţări josnice.
În
schimbul acestei atitudini de temeneli şi reptilism, guvernele
ungureşti le dau apoi, drept bacşiş, diferite ajutoare pe
seama şcolilor şi instituţiilor lor de cultură. Astfel în 1912
pentru a-şi ridica o zidire nouă pe seama liceului lor din Braşov,
care în clasele V-VIII are abia câte 4-6 elevi, li s-a dat
de către stat 400.000 coroane fără a le pune vreo condiţie în
vreme ce noi de 10 ani încoace cerem zadarnic un ajutor de 100.000
coroane ca să putem ridica în Braşov o clădire mai încăpătoare
şcoalei noastre comerciale de acolo, care are în fiecare
clasă peste 50 de elevi şi e silită să se adăpostească într-o
casă particulară transformată: cererea nu ne poate fi ascultată
decât dacă ne învoim ca jumătate din studii să fie
învăţate ungureşte.
Spinarea
de gumilastic a Saşilor a fost răsplătită de către Unguri şi cu
alte bunătăţi. Astfel guvernele ungureşti le-au dat mână
liberă faţă de Românii din ţinuturile săseşti. Iar
ei, unde conducerea e în mâna lor s-au purtat faţă de noi cu
un şovinism mai brutal chiar şi decât şovinismul
Ungurilor. Aceasta
mai ales în oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa,
Sebeşul Săsesc şi Orăştie, şi în comitatele Sibiu şi Braşov.
Nu este ram de activitate, în care să nu fi căutat ei înăbuşirea
sau cel puţin opăcirea propăşirii noastre.
Au
făcut înainte de toate tot posibilul ca în ţinuturile unde trăiam
împreună cu dânşii, să
împiedice dezvoltarea unei clase intelectuale româneşti. Cum
comunele, oraşele şi comitatele din Ungaria şi Ardeal îşi au
toate organizaţia lor autonomă, cu conducere independentă de
guverne, Saşii pretutindeni unde au putere în autonomii au
înlăturat fără cruţare elementul românesc. Toate
slujbele le-au umplut cu Saşi, toate furniturile, toate
întreprinderile li le-au dat lor, fără a ţinea seamă de ofertele
adeseori mai avantajoase ale unor întreprinzători români. În
Braşov, în Sibiu şi în celelalte oraşe, de
la primar până la sergentul din stradă toţi sunt Saşi, presăraţi
cu câte un Ungur. Românii
nu-s decât măturătorii şi slugile.
În
vreme ce Saşilor şi societăţilor săseşti culturale şi sportive
li se dau din diferite fonduri ajutoare peste ajutoare, celor
româneşti li se refuză orice sprijin. „Universitatea săsească”
fiind transformată cu toate averile ei, păduri şi munţi, într-o
fundaţiune pentru ajutorarea culturii, şcolilor şi bisericilor din
„pământul crăiesc”, ar trebui să împartă în mod echitabil
ajutoarele, ţinând seamă de număr. Noi Românii alcătuind două
treimi din populaţia acestui teritoriu, ar trebui să primim de la
„Universitate” şi ajutoare în această proporţie sau cel puţin
într-o măsură egală cu Saşii. Când colo ce se întâmplă?
Saşii fac împărţeala cum le vine lor la socoteală; iar drept
mulţumire că guvernele ungureşti îi lasă în bună voie, dau
celor câteva mii de Unguri venetici de curând în vechiul „pământ
crăiesc” o sumă egală cu a Românilor. Astfel din venitele
„Universităţii” se dau Saşilor 60%, Românilor care formează
2/3 din populaţie, 20%, iar Ungurilor care sunt abia vreo
câţiva funcţionari şi colonişti, alte 20%. În 1908 au
primit pentru şcoli şi biserici Saşii 431.320 coroane,
Românii 92.400 coroane, iar Ungurii 92.600 coroane.
Au
văzut apoi conducătorii saşi că viaţa noastră economică începe
să se ridice, la oraşe începe a se ivi o clasă de mici meseriaşi
şi negustori români, iar la sate ţărănimea românească deprinsă
cu nevoile, muncitoare, nepretenţioasă şi cu casa plină de copii,
agoniseşte, cruţă şi cumpără pământ de la Saşii mai
domnoşi şi aproape sterpi. Şi-au dat deci toată silinţa să ne
stăvilească. În
societatea lor au trezit pretutindeni ură împotriva noastră. Au
făcut o adevărată organizaţie, al cărei scop e să ne pună
piedici. Negustorii şi meseriaşii lor nu
primesc ucenici români; şi
dacă ici colo câte unul totuşi primeşte, o face fiindcă are
neapărată nevoie şi nu găseşte de alt neam. E înţelegere între
ei şi în ce priveşte cumpărăturile. Un
Sas nu are voie să cumpere de la Român. În
comuna Avrig de lângă Sibiu este un mic sanatoriu instalat de
biserica săsească din Sibiu în vechiul parc al baronului
Bruckenthal. Ei bine, deşi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori,
care ar putea furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totuşi
de la dânşii nu se cumpără absolut nimic, pentru că sunt Români;
carne, ouă, untură, zarzavat toate sunt aduse pe preţuri mai mari
din cel mai apropiat sat săsesc, Bradu…
Mai
înverşunată e lupta pentru pământ. Conducătorii vieţii săseşti
vor să împiedice
cu orice preţ pe Români de a-şi agonisi pământuri de la
Saşi, care
au mai mult decât le trebuie. Sub ocrotirea administraţiei, preoţii
şi învăţătorii lor au înfiinţat pretutindeni mici bănci,
sucursale ale băncilor mari din oraşe, care dând ţărănimii
împrumuturi ieftine o feresc de a fi nevoită să-şi vândă
Românilor ţarinile. Preoţii
umblă chiar din casă în casă sfătuind şi făcând pe fiecare
gospodar să jure că niciodată nu-şi va vinde vreunui Român
moşioara. Îndată
ce un Sas e silit să-şi vândă vreo livejoară cât de mică,
banca sau biserica lor i-o cumpără şi i-o lasă şi pe mai departe
spre folosinţă, în schimbul unei arende neînsemnate.
Băncile
lor susţin lupta din toate puterile. Mijloace băneşti au din
belşug probabil şi din Germania – încât biruinţa în anii din
urmă le era asigurată. Capitalul băncilor săseşti în
Ardeal e doar peste 400 milioane coroane, al băncilor româneşti
abia 200 milioane. Deci în vreme ce ei au de
fiecare Sas un capital de 2000 coroane, noi avem de
fiecare Român decât 50 coroane. Evident
în lupta aceasta economică forţele sunt într-o îngrozitoare
disproporţie.
Pentru
a ajunge şi mai sigur la izbândă băncile şi societăţile
săseşti au întemeiat acum vreo 5-6 ani o instituţie financiară
centrală „Vorschussverein”, îndreptată direct
împotriva noastră. Aceasta cumpără orice pământ săsesc
ce este de vânzare, dând preţuri mai mari decât cele mai
avantajoase oferte venite din partea vreunui Român. De unde
are atâţia bani la dispoziţie, e o taină.
În
urma acestei purtări duşmănoase a Saşilor din multe sate bieţii
Români ca să poată asigura traiul familiei lor, plecau în
America, nenorocindu-se prin fabrici, deoarece acasă nu puteau pune
mâna pe o bucată de ţarină ca să-şi câştige cu plugăritul
cele de lipsă. După ce deci în decursul vremurilor
pământurile ne-au fost răpite prin tot felul de volnicii, acum nu
mai avem putinţa de a ni le redobândi nici prin cea mai încordată
muncă cinstită!
Ceea
ce-i doare încă pe Saşi şi ceea ce pizmuiesc ei la noi,
e spornicia. În
vreme ce casele româneşti sunt pline de copii, de la 5-6 în sus,
ale Saşilor sunt goale în urma sistemului înrădăcinat la dânşii,
de a avea un singur copil ca să nu se împrăştie averea. Viitorul
e a celor spornici. De
aceea la Saşi e la ordinea zilei discuţia asupra sporirii neamului.
A fost o adevărată halima în 1911-1912 când societăţile
femeilor săseşti au dezbătut această chestie şi în congresele
lor generale.
Numărul
mic al naşterilor şi teama de copii la femei însă nu pot fi
înlăturate prin discuţii şi sfaturi. Numai o reformă completă a
concepţiei morale despre viaţă şi despre rostul ei poate înlătura
întrucâtva această pacoste.
Conducătorii
Saşilor s-au gândit şi ei la colonizări. Un plan al lor era să
aducă pe Şvabii din Banat, expuşi ungurizării şi să-i aşeze în
satele româno-săseşti din Ardeal, întărindu-şi ţărănimea.
Astăzi acest plan a suferit o schimbare. Colonizările se vor
face nu aducând pe Şvabii din Banat, care trebuiesc
păstraţi şi întăriţi acolo unde sunt, ci aducând Nemţi din
Germania, unde e un mare prisos de populaţie. Băncile
săseşti din Ardeal au şi pus la îndemâna acestui proiect o sumă
de 5 milioane coroane.
În
mintea lor războiul de azi a trezit un gând măreţ: de
a face din Ardeal un fort al germanismului. Şi
desigur înfăptuirea acestei idei va fi susţinută cu toată
puterea de instituţiile fincanciare şi naţionale ale Germaniei.
Iar rasa germană nu e dintre cele care se apucă anevoie şi se lasă
uşor…
Astfel
planurile Saşilor au acelaşi scop ca şi ale Ungurilor: înfrângerea
noastră. Alianţa lor ne-a făcut şi — cine ştie? — ne
va face încă multe zile amare. Şi oricât s-ar părea că Saşii
sunt mai de omenie, în
realitate în sufletul lor e aceeaşi duşmănie faţă de noi ca şi
în sufletul Ungurilor. E
furia nebună a stăpânului care vede că fostul său rob a ajuns la
o stăricică mai bună şi nu se mai lasă exploatat. De aceea au
întrebuinţat şi armele cele mai urâte împotriva noastră.
În
1910 autorităţile lor din Sibiu au făcut ministerului de
culte denunţul că în şcolile româneşti din
comitatul Sibiului limba maghiară nu se învaţă în măsura cerută
de legea Apponyi. Ministerul trimise îndată pe cunoscutul nostru
duşman, profesorul Benedek Jancso, să facă cercetare. Acesta,
întovărăşit cu multă atenţie de un profesor sas din Sibiu,
care-i dădea informaţii, cercetă şcolile cu pricina, se abătu
apoi şi pe la cele săseşti şi — precum mi-a mărturisit-o el
însuşi rămase adânc scârbit de această mârşăvie
săsească: şcolile noastre nu numai că erau pe nedrept
învinovăţite, dar mersul învăţământului, isteţimea
învăţătorilor, sporul elevilor erau cu mult superioare
celor constatate în şcolile săseşti. Profesorul
Jancso — spre marea indignare a profesorilor saşi — şi-a
spus verde părerea aceasta, şi în raportul său către
minister ne-a luat apărarea până şi el, care a scris
volume întregi împotriva noastră.
Saşii
ne dispreţuiesc şi ne urăsc. Ne-au
exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas decât ura.
Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te înfruntă
cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte
pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca
siguranţă că potrivnicul său e stors de vlagă.
S-au
aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat
niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.
E
bine să se ştie aceste lucruri ca ele nicând să se mai poată
întâmpla, Asta depinde numai de noi românii, odată să cunoaștem
bine istoria, și a doua să-i cunoaștem bine pe cei care ne-au
pricinuit aceste suferințe, iar a treia să fim mereu și cât
trebuie de vigilenți și puternici, astfel încât aceștia nici
măcar prin gând să le treacă că o mai face vreodată, iar dacă
cumva numai încearcă, să le zădărnicim orice acțiune din fașă,
și să le scoatem din cap c-o mai pot face!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu